Caută
Caută exact așa
Caută în titlu
Search in content
Caută în comentarii
Search in excerpt
Filter by Custom Post Type

Input sau Imput

[via Idei]

Am primit un link spre un articol care ascunde ceva simpatic de tot – fie vorbim despre o mostră de exces de zel, fie vorbim despre un puseu de realism. N-am niciun gând să discut despre fondul problemei (de dragul discuției punctuale n-am să spun nimic nici despre scăparea cu „metrii pătrați”, care oricum e, poate, ușor discutabilă), dar vă atrag atenția asupra acestui fragment:

S-au accesat tot felul de date ale primăriei: cine locuiește în zonă, cîți oameni sînt, cîte școli, cîte grădinițe, ce studii au, o mulțime de lucruri ca să ai cît mai multe imputuri. După care, firme specializate de imobiliare au ajuns la niște concluzii. Pe baza acestor concluzii s-au creionat niște idei: funcțiuni, metrii pătrați. […] Ce a rezultat în urma imputurilor?

shapes-37716_1280

În limba română există cuvântul input (cu forma de plural inputuri). L-am preluat ca atare din limba engleză, fără să-i adaptăm forma după regula cu n-ul de dinainte de p, și se referă la un tip de „intrare” (sau, ca să fie mai clar, la informații pe care le strângi pentru a trage concluzii pe baza lor). Din context am să presupun că fix despre așa ceva era vorba, dar este drăguț că, dacă ar fi încercat să adune informații și de la comunitățile din zonă, sunt șanse mari să fi obținut într-adevăr imputuri. OK, n-avem neapărat în dicționare substantivul imput (nu, nu vorbim nici despre verbul împut), dar avem verbul a imputa care are legătură cu mustrările, reproșurile și despăgubirile, coordonate obișnuite în relația cetățenilor (Sectorului 3) cu autoritățile locale :)

Emanuela, îți mulțumim pentru sugestie!

Verde-lișiță sau Teal

Dacă tot mi-am vărsat aici săptămâna asta ofurile cromatice, vă mai servesc unul după caisiu și ciclamen: verde-lișiță. De fapt, nuanța asta e achiziție semantică nouă pentru mine și am descoperit-o săptămâna trecută în subtitrarea unui film. Acolo apărea drept corespondent pentru englezescul teal, cel pe care eu îl știam ca fiind un fel de albastru-verzui, respectiv:

file271253724604

Bine, e drept că documentarea ulterioară nu mi-a demonstrat că verdele-lișiță ar fi neapărat o expresie consacrată, dar măcar am descoperit că există o pasăre care se numește lișiță (Fulica atra). Din păcate, DEX nu-mi dă de înțeles că i-ar fi specifică vreo nuanță aparte de verde, menționând doar că are „pene negre și o pată albă între ochi”. Nici când am căutat imagini cu ea n-am descoperit cine știe ce verde-albăstrui misterios, deși am mai dat și peste câteva cadre în care lumina parcă-parcă bătea prielnic și distingeai un pic de „verde-lișiță” pe spate ori pe burtă; însă, de regulă, pozele cu lișița arată cam așa:

eurasion_coot_onwood

Așadar, căutarea corespondentului lui teal a continuat și așa am ajuns la acvamarin, acel albastru ușor verzui pe care s-ar putea să-l cunoașteți din lumea bijuteriilor, pentru că nuanța a luat numele unei pietre prețioase. Dar rudă bună cu acvamarinul (din punct de vedere al culorii și cel puțin pentru ochiul neantrenat) pare să fie și turcoazul, iar acesta cred că s-ar putea să fie cea mai fidelă aproximare (deși există în engleză și turqoise, iar mineralele care le dau numele au compoziții complet diferite.

[Apropo, dacă vreți să vă bateți capul cu distincțiile serioase dintre turcoaz și berilul verde-albăstrui, vă invit să studiați problema pe Wikipedia: aici și aici. Eu am reținut doar că turcoazul și-a consacrat acest nume abia în secolul al XVII-lea, pentru că turcii au fost cei care l-au adus în Europa din Persia. Iar despre beril mi-am notat că e familia mai mare care-l găzduiește și pe preferatul meu, smaraldul, respectiv că varietatea cu cel mai profund albastru se numește maxixe și că acest albastru se decolorează până la alb atunci când este expus la lumină sau la tratamente termice, dar și-l poate recăpăta prin iradiere.]

Revenind la achiziții semantice, dicționarul mi-a scos în față peruzeaua atunci când am căutat definiția lui turcoaz și înțeleg că așa s-ar (riguros) în limba română piatra în sine ori turcoază (deși cea din urmă e consemnat de DEX drept termen învechit, dar nu și de DOOM). Turcoazul pare să fie rezervat exclusiv culorii despre care vorbim, fie că este folosit ca substantiv sau adjectiv:

file000320413591

Ah, aproape era să uit și de prietenul meu cyan-ul, acel C din sistemul cromatic CMYK folosit pentru imprimare. În acest context albastrul nostru ușor verzui e de-a dreptul culoare de bază. Dar în realitate oamenii percep destul de diferit culorile între ei și în limbaj comun probabil că nici nu contează dacă până la urmă teal, verde-lișiță, cyan, verde-albăstrui, albastru verzui, albastru cu tente verzui, acvamarin sau turcoaz se suprapun perfect… Însă, știu bine că, dacă am purta discuția asta cu aplicații în lumea designului, micile diferențe ar conta; de exemplu, gândiți-vă că nuanța distinctivă a celor de la Tiffany & Co. (Tiffany Blue, celebra nuanță a cutiilor bijutierului de lux) este marcă înregistrată și se definește ca fiind o nuanță mediu-deschisă a albastrului oului de măcăleandru (Erithacus rubecula):

file000313526538

Ångström sau ångström

Nu mai știu exact ce căutam prin DOOM2 când am dat peste Ångström, dar cert e că mi s-a părut foarte ciudat să găsesc în dicționarul nostru normativ un nume care e departe de a fi uzual la noi. Am verificat și John, de exemplu, nume despre care-s aproape sigură că apare pe câteva cărți de identitate românești, nu apare în dicționarul cu pricina. Singura explicație rezonabilă pe care am găsit-o a fost nevoia de a diferenția numele de unitatea de măsură, căci exact asta este ångström. Notat cu Å, 1 ångström este egal cu 10−10 m (0,1 nm) și se folosește, de regulă, atunci când vine vorba despre dimensiunile atomilor, moleculelor, structurilor biologice microscopice etc.

Dulceți sau Dulcețuri

Știți că se spune despre limba română că tinde să aibă reguli puține, simple și clare, dar o mulțime de excepții? Nici măcar dulceața n-a scăpat, așa că avem două forme pentru plural: dulceți pentru sensul de ”lucru plăcut”, respectiv dulcețuri când vorbim despre bunătățile la borcan.

Sinceră să fiu, nu știu cât de frecvent m-am întâlnit cu primul sens (sau cu prima formă de plural) și aproape mi-a fost dificil să mă gândesc la un exemplu concret, dar nu cred că strică nimănui informația.

Ateu sau Ateist

După articolul de ieri ne-a întrebat cineva (pe Facebook) cum stau lucrurile și cu perechea ateuateist. Ei bine, ambele cuvinte există în limba română, dar nu sunt sinonime. Ateul, substantiv, este cel ”care neagă existența lui Dumnezeu și a oricărei divinități”, adeptul ateismului, iar ateist este adjectivul definit ca ”referitor la ateism”.

Da, știu, e ciudat că politeist, corespondentul pentru cel ce crede în mai mulți zei, poate fi în egală măsură substantiv și adjectiv și acoperă atât semnificația de ”adept al politeismului”, cât și cea de ”privitor la politeism”. A, și nici politeu nu există.

Adriana, îți mulțumim pentru sugestie!

Dor

Țin minte că mi s-a spus cândva, la o oră de limba română, că dor al nostru nu are echivalent în nicio altă limbă. Și mă gândesc uneori la asta… Engleza sunt destul de sigură că n-are un substantiv care să întruchipeze aceeași stare, ci un verb, iar chestia asta, luată la bani mărunți, nu pune chiar un semn perfect de egalitate între ”mi-e dor de tine” și ”I miss you”. Franceza n-o stăpânesc nici pe departe la fel de bine, dar cred că e în aceeași situație cu engleza și are tot un verb – ”manquer”. Din italiană, iar, îmi amintesc de-o veche declarație de dragoste care includea un ”ti manco molto”, deci tot verb! Și-aș mai ști o brumă de germană și-un ”vermissen”, ați ghicit, de asemenea verb!

Oricum, nu se cheamă că aș ști prea multe limbi străine și nici pentru alea (poate exceptând engleza) nu sunt 100% sigură că nu există substantiv echivalent pentru dor. Dar până la urmă asta vreau să-mi clarific. E mit că dorul ăsta-i doar al nostru? Starea în sine n-are cum să nu macine alte popoare, așa că de ce ar fi atât de unic?

De fapt, cred că portugheza îl are pe saudade (mulțumesc, Clona :))…

Cui sau Cu-i

Asta e sigur din categoria celor despre care nu-mi vine să cred că scriu, dar l-am găsit pe ”cu-i” într-un comentariu pe Facebook… Iar dacă pentru majoritatea anomaliilor reușesc să găsesc explicații care să justifice originea confuziilor, cratima din cu-i mi se pare chiar rătăcită fără sens.

Oricum, indiferent dacă îl folosiți ca substantiv sau pronume, e clar, cui n-are cratimă!

PS: ”Cu-i” pare să apară mai degrabă în construcțiile de tipul ”cui îi”, iar asta m-a făcut să mă gândesc la cui-i. Teoretic, cratima ar suplini î-ul, dar totuși nu-mi amintesc să mă fi întâlnit vreodată cu forma asta. De ce oare?

Vi sau Vii

Vi nu poate fi niciodată verb (de la a veni), ci doar pronume (formă gramaticală a lui voi, alături de vouă, sau v-). Adică, de exemplu, niciodată nu va fi corect ”(să) vi cu mine”, dar întotdeauna va fi corect ”vouă vi se pare”.

Vii poate fi corect în această formă, cu doi de i, atunci când este adjectiv (forma de plural de la viu) sau când este verb – a veni – la indicativ prezent, persoana a II-a, singular (tu vii) sau conjunctiv, tot pentru persoana a II-a, singular (să vii).

Ceai sau Ce-ai

Este ceai când e substantiv, când e de mentă, de tei, de soc, de fructe de pădure sau orice altceva preferați la infuzie. Și este ce-ai când e pronume+verb (de exemplu, ce-ai pățit?).

Dacă v-am stârnit interesul, puteți citi mai multe despre cratimă aici și aici.