Caută
Caută exact așa
Caută în titlu
Search in content
Caută în comentarii
Search in excerpt
Filter by Custom Post Type

Input sau Imput

[via Idei]

Am primit un link spre un articol care ascunde ceva simpatic de tot – fie vorbim despre o mostră de exces de zel, fie vorbim despre un puseu de realism. N-am niciun gând să discut despre fondul problemei (de dragul discuției punctuale n-am să spun nimic nici despre scăparea cu „metrii pătrați”, care oricum e, poate, ușor discutabilă), dar vă atrag atenția asupra acestui fragment:

S-au accesat tot felul de date ale primăriei: cine locuiește în zonă, cîți oameni sînt, cîte școli, cîte grădinițe, ce studii au, o mulțime de lucruri ca să ai cît mai multe imputuri. După care, firme specializate de imobiliare au ajuns la niște concluzii. Pe baza acestor concluzii s-au creionat niște idei: funcțiuni, metrii pătrați. […] Ce a rezultat în urma imputurilor?

shapes-37716_1280

În limba română există cuvântul input (cu forma de plural inputuri). L-am preluat ca atare din limba engleză, fără să-i adaptăm forma după regula cu n-ul de dinainte de p, și se referă la un tip de „intrare” (sau, ca să fie mai clar, la informații pe care le strângi pentru a trage concluzii pe baza lor). Din context am să presupun că fix despre așa ceva era vorba, dar este drăguț că, dacă ar fi încercat să adune informații și de la comunitățile din zonă, sunt șanse mari să fi obținut într-adevăr imputuri. OK, n-avem neapărat în dicționare substantivul imput (nu, nu vorbim nici despre verbul împut), dar avem verbul a imputa care are legătură cu mustrările, reproșurile și despăgubirile, coordonate obișnuite în relația cetățenilor (Sectorului 3) cu autoritățile locale :)

Emanuela, îți mulțumim pentru sugestie!

Curiozități lingvistice

Presupun că toți putem fi de acord că orice limbă în uz e vie și asta înseamnă că pe de o parte avem cuvinte care mor, pentru că (din varii motive) pur și simplu nu le mai folosim la scară largă, iar de cealaltă parte avem mecanisme de îmbogățire a limbii. Sper că nu greșesc, dar am impresia că unul dintre cele mai prolifice mijloace de îmbogățire a vocabularului e împrumutul din alte limbi. Sigur, avem frecvent discuții despre utilitatea unor împrumuturi sau asupra formei în care adoptăm noile cuvinte, dar e o certitudine că limba română (repet, ca orice altă limbă vie) e în continuă schimbare.

Poate că sunt limbi care tind să împrumute mai mult și probabil că așa-numitele limbi de circulație internațională împrumută mai puțin în timp ce-și exercită influența. Dar chiar și cele din urmă se îmbogățesc din interacțiunile cu celelalte – gândiți-vă doar la engleză, marea vedetă lingvistică a momentului; dominația ei vine pe filiera americană, nu britanică, și, zău, câte culturi nu se împletesc în SUA? În plus, granițele se estompează din cel în ce mai mult în epoca Internetului și a globalizării, iar influențele reciproce de tot felul tind să se intensifice. Oricum, ce vreau să spun e că, probabil exceptând vreun trib nedescoperit încă (deci o cultură fără contacte cu exteriorul), nu mai putem vorbi de limbi pure. La oricare v-ați gândi, cu siguranță veți descoperi fel de fel de împrumuturi, dictate de varii contexte istorice și economice.

Și cu asta în minte am început să mă întreb care ar putea fi considerate, totuși, cele pure. Primul meu gând a fost spre limba latină, dar considerând câte popoare și teritorii a înglobat Imperiul Roman, mi-e clar și fără să cercetez în detaliu că fiecare nouă cucerire a îmbogățit cumva și graiul. Există așa-numita latină veche, respectiv cea folosită până în anul 75 Î.Hr., dar chiar și ea se bazează pe ceva mai vechi, pe o moștenire din verborum vetustas prisca.

Așadar, vă-ntreb, există vreun curs (poate la Litere?), vreun studiu sau vreo carte care să vorbească despre istoria lingvisticii? Mi-ar face mare plăcere să aflu care au fost primele limbi ale lumii și pe ce fundamente s-au format. Deocamdată nu pot să-mi imaginez decât că aveau un vocabular destul de limitat, căci și universul primelor grupuri de oameni era destul de mărginit…

Cărți din hârtie sau electronice?

Știu multă lume care are probleme cu lecturile lungi de pe ecrane și, dacă mă gândesc bine, și eu preferam să-mi printez cursurile în facultate decât să le citesc de pe ecranul laptopului. Dar dacă mă gândesc foarte bine, cred că atmosfera cu foile împrăștiate pe lângă mine și ritualul sublinierii pasajelor importante cu markerul mă condiționau să printez mai mult decât vreun disconfort autentic în fața ecranului. Altfel, sunt deja ani buni de când multe dintre lecturile mele (ample, din timpul liber) se fac printr-un Kindle, însă e drept că pentru respectivele nu mi-am testat niciodată cunoștințele.

De ce vă spun asta? Pentru că am citit recent un articol care făcea referire la un studiu comparativ între cărțile ”clasice” și cele în format electronic și s-ar părea că tindem să înțelegem textele mai bine atunci când intrăm în contact cu ele ”pe hârtie”. Primul meu impuls e să spun că pentru mulți, mai ales de o anumită vârstă, dificultățile potențiale s-ar putea să țină de obișnuință – dacă toată viața ai asociat lectura cu hârtia, există posibilitatea să ai anumite rezerve, fie și inconștiente în eventualitatea în care alegi să te adaptezi.

Apoi, e bine să facem diferența între a citi de pe un monitor și lecturile de pe gadgeturile concepute special să facă asta. Primul proces poate fi, într-adevăr, mai puțin prietenos și e aproape o certitudine că obosește ochii. În schimb, Kindle și restul aparatelor din aceeași gamă se presupune că au fost concepute în așa fel încât să ofere o experiență cât mai asemănătoare cu cea ”clasică”, ba chiar cu avantaje (portabilitate, ajustarea luminozității, a constrastului, a mărimii fontului etc.). Totuși, cercetătorii par să fi constatat că mai sunt și alți factori care trebuie luați în considerație – de exemplu:

Atunci cand cititi pe hartie, puteti simti cu degetele gramada de pagini de pe partea stanga care creste, in timp ce gramada de pe partea dreapta se subtiaza. Aveti simtul tactil al progresului, pe langa cel vizual. Diferenta pentru cititorii de Kindle ar putea avea de-a face cu faptul ca fixarea unui text pe o hartie, si aceasta desfasurare graduala a hartiei pe masura ce progresati cu povestea, este un soi de descarcare senzoriala, care sustine simtul vizual si progresul in timp ce cititi.

În fine, problema cred că mai merită studiată și, chiar fără să am toate detaliile experimentului, aș putea găsi niște aspecte discutabile. Inclusiv pentru pasajul de mai sus îmi vine să spun că, totuși, progresul îl vezi și în format electronic (pagina X din Y), chiar dacă nu-l simți. Dar sunt curioasă, pentru voi cum e? Eu nu mă dedic exclusiv nici variantei pe hârtie, nici celei electronice și percep puncte în plus și în minus pentru fiecare. De pildă, am mai recunoscut cândva că mirosul de carte veche are pentru mine un farmec foarte aparte. La fel și cel de carte nouă, dar parcă mai puțin. În schimb, dacă e să plec undeva, apreciez oricând că-mi încap multe cărți în aproximativ 200g decât să-mi îngreunez bagajul cu niște volume.