Exact matches only
Search in title
Search in content
Search in comments
Search in excerpt
Search in posts
Search in pages
Search in groups
Search in users
Search in forums
Chestii simpatice din DOOM2
Confuze
De la case mai mari
Greşeli frecvente
I-uri cu probleme
Jocuri
La gunoi
Lecturi
Mottoul de miercuri
Ocazii speciale
Opinii
Plurale buclucaşe
Puţină latină
Recomandare
Regionalismele de Vineri
Romgleză
Sfânta Cratimă
Sondaje
Sugestiile voastre
Surse oficiale
Teme de gândire
TV
Vechi
Virgule

Cui sau Cu-i

Asta e sigur din categoria celor despre care nu-mi vine să cred că scriu, dar l-am găsit pe ”cu-i” într-un comentariu pe Facebook… Iar dacă pentru majoritatea anomaliilor reușesc să găsesc explicații care să justifice originea confuziilor, cratima din cu-i mi se pare chiar rătăcită fără sens.

Oricum, indiferent dacă îl folosiți ca substantiv sau pronume, e clar, cui n-are cratimă!

PS: ”Cu-i” pare să apară mai degrabă în construcțiile de tipul ”cui îi”, iar asta m-a făcut să mă gândesc la cui-i. Teoretic, cratima ar suplini î-ul, dar totuși nu-mi amintesc să mă fi întâlnit vreodată cu forma asta. De ce oare?

Mihai Gâdea și cratima buclucașă

Dacă ați fost un pic tentați să vedeți ce e cu linkurile care-l puneau pe Mihai Gâdea în relație cu aspecte de genul ”AGRAMAT”, ”greșeală gramaticală COLOSALĂ”, ”JENANT” etc., dar totuși nu accesați mizerii dintr-astea scandaloase din principiu, aflați, pe scurt, că omul a scris pe Facebook ”da-ti share” în loc de ”dați share”.

Pentru unii e motiv de jubilare, iar pentru alții o mare decepție (căci da, omul ăsta antrenează mari pasiuni). Noi doar vă reamintim, scurt și la obiect, că dați este o conjugare a verbului a da la persoana a II-a (voi dați, să dați), iar ”da-ti” (dă-ți, dacă e să-l mobilăm cu toate diacriticele) s-ar traduce în ”dă ție”, adică verb și o formă neaccentuată de pronume.

Între timp, firește, postarea cu pricina a dispărut, iar în schimb a apărut un mesaj prin care își cere scuze, cu mențiunea că pagina sa are conținut publicat de mai mulți moderatori. E o practică destul de comună ca de paginile vedetelor să se ocupe alți omuleți, deși, între noi fie vorba, primul criteriu de selecție pentru cei care s-ar ocupa de imaginea mea în rețelele sociale ar fi, clar, să știe să scrie corect. În realitate, habar n-am dacă într-adevăr a fost greșeala lui sau nu. Nu face parte nici din marile mele simpatii și nici din marile mele antipatii, deși recunosc că m-a surprins să citesc că ar fi făcut o asemenea greșeală, pentru că, peste toate păcatele, trăiesc cu impresia că ar fi un om inteligent și bine pregătit.

Sa sau S-a

Sa este pronume posesiv și este ideal de folosit în situațiile de tipul cartea sa (cartea lui/ei).

S-a este o combinație de pronume reflexiv și verb auxiliar și, tocmai pentru că vorbim de 2 elemente, e firesc să le separăm prin cratimă: s-a dus (un fel mai firesc de a spune a dus pe sine).

Vi sau Vii

Vi nu poate fi niciodată verb (de la a veni), ci doar pronume (formă gramaticală a lui voi, alături de vouă, sau v-). Adică, de exemplu, niciodată nu va fi corect ”(să) vi cu mine”, dar întotdeauna va fi corect ”vouă vi se pare”.

Vii poate fi corect în această formă, cu doi de i, atunci când este adjectiv (forma de plural de la viu) sau când este verb – a veni - la indicativ prezent, persoana a II-a, singular (tu vii) sau conjunctiv, tot pentru persoana a II-a, singular (să vii).

Ceai sau Ce-ai

Este ceai când e substantiv, când e de mentă, de tei, de soc, de fructe de pădure sau orice altceva preferați la infuzie. Și este ce-ai când e pronume+verb (de exemplu, ce-ai pățit?).

Dacă v-am stârnit interesul, puteți citi mai multe despre cratimă aici și aici.

Cratima

Ieri am văzut un ”î-mi place”, iar azi am dat peste un ”aduce-a” și mi-am amintit că singurul motiv pentru care unii pun cratime aiurea este faptul că niciodată n-au încercat să înțeleagă motivele care justifică prezența ei. Așa că n-ar strica să ne amintim funcțiile cratimei, nu? De la DOOM citire și (pe alocuri) adaptare:

  1. redă pronunțarea ”legată” a unor cuvinte (de exemplu: dă-l, pentru că dă îl n-ar fi chiar o ”construcție firească” în limba română; de-abia în locul lui de abia atunci când se dorește rostirea în tempo rapid;  ducă-se-pe-pustii – o situație în care pur și simplu 4 cuvinte s-ar pronunța ”legat”). Totuși, cele mai frecvente confuzii pe care le-am observat sunt din categoria ”scrieți/scrie-ți” și cred că cea mai ușoară cale de a verifica dacă ”minusul” își are locul este căutarea unei forme extinse a cel puțin unuia dintre membrii ”ecuației cu cratimă”. Dacă e să luăm exemplul cu ”scrie-ți”, descoperim relativ ușor că se ajunge la forma asta de la ”scrie ție”, iar dacă are logică așa în context, cratima e la locul ei. Altfel, e doar verb și verbele nu se conjugă cu cratimă. Adică într-un enunț de genul ”scrie-ți ce vă vine în minte”, dacă ar fi să înlocuim bucățica ”dificilă” cu ”scrie ție ce vă vine în minte”, n-ar avea nicio logică, deci cratima n-ar trebui să apară acolo. Majoritatea formelor ”problematice” sunt legate de situații de tipul verb+pronume și verificarea nu e chiar dificilă, dar va necesita o perioadă de practică până ce consolidați noul automatism;
  2. redă rostirea în tempo rapid a situațiilor de compunere de tipul de-/ne-/re- + un cuvânt care începe cu î (de exemplu, de-nmulțit în locul lui deînmulțit, ne-ncetat în locul lui neîncetat sau re-ncălzit în locul lui reîncălzit); în general, sunt șanse mai mari să găsiți forme de acest fel în poezii, iar acolo apar din ”rațiuni prozodice” (adică, în termeni foarte simpli, folosirea lor nu e obligatorie, dar pronunția în tempo rapid ajută la păstrarea ritmului);
  3. marchează limitele dintre silabele unor cuvinte rostite sacadat, cu valoare stilistică (de exemplu, dacă ați vrea să accentuați ”Nemernicule!”, ați putea scrie ”Ne-mer-ni-cu-le!”);
  4. apare în anumite derivate; de exemplu: ex-ministru, non-eu, ultra-progresist (valoare de superlativ), ne-voie (atunci când se referă la ”absența voinței”, deci la sensuri mai puțin obișnuite), extra-extrafin sau endo-exocrin (derivate supraprefixate),  răs-străbun (pentru că prefixul ”răs” începe cu aceeași literă ca ”străbun”, cuvântul de bază);
  5. unește elementele unor cuvinte compuse (de exemplu, mai-mult-ca-perfect);
  6. unește componentele unor locuțiuni (de exemplu, calea-valea);
  7. leagă substantivul care denumește gradul de rudenie/relația socială de adjectivul posesiv (pe scurt, celebrul ”mă-ta” care are cratimă și vine de la ”mama ta”, situație perfect valabilă și pentru soră-ta, ta-su etc.);
  8. leagă articolul hotărât în cazul numelor literelor/sunetelor (x-ul, x-uri), substantivelor provenite din numerale cardinale notate cu cifre (de exemplu, 11-le ca metaforă pentru echipa de fotbal), cuvintelor împrumutate pentru care există diferențe între scriere și pronunțare (de exemplu, Bruxelles-ul sau show-ul) sau în cazul substantivelor provenite din abrevieri sau sigle (pH-ul, RATB-ul);
  9. apare în scrierea numeralelor romane/ordinale (al XIII-lea, a 11-a) sau în scrierea numeralelor fracționare (16-imi);
  10. marchează omiterea unei secvențe din interiorul cuvântului în anumite abrevieri (d-ta în locul lui dumneata sau P-ța Unirii în loc de Piața Unirii);
  11. se păstrează în abrevierile compuselor scrise cu cratimă (adică, dacă nord-vest sau locotenent-major sunt compuse cu cratimă, la fel vor fi și N-V sau lt.-maj.);
  12. poate lega unele interjecții identice, repetate accidental (hai-hai, ha-ha-ha etc.);
  13. poate lega unele cuvinte care se repetă, fie că se repetă integral (doar-doar, foarte-foarte) sau cu unele modificăr (încet-încetișor, singur-singurel).

bufnita-despartita-de-cratima

 

Părţi de vorbire şi Părţi de propoziţie

Dacă am uitat, să ne reamintim:

- părţi de vorbire: substantiv, verb, pronume, adjectiv, adverb, numeral, interjecţie, conjuncţie, prepoziţie, articol.

- părţi de propoziţie: subiect, predicat, atribut, complement.

Ea sau Ia

N-aş fi scris despre asta dacă n-aş fi constatat că e o confuzie frecventă. Sau poate nu e. Poate e doar o “modă” să scrii nişte chestii aiurea. Cam cum e (era) scrierea cu y în loc de i la finalul cuvântului (de exemplu, “vezy” în loc de “vezi”). Îmi place să cred că e doar conformismul specific unei vârste şi că, de fapt, mulţi dintre ei ştiu cum e corect. Dar pentru cei ce chiar nu ştiu…

Ea = pronume personal, persoana a 3-a singular, feminin; poate substitui orice substantiv propriu sau comun de gen feminin, adică “ea” e şi Ana, e şi Maria, e şi pălăria etc.

Ia = conjugare la persoana a 3-a singular a verbului “a lua”. A nu se confunda cu i-a!

Exemple corecte:

Ea şi-a amintit cu plăcere de prima sa petrecere.

Cred că ar trebui să-şi ia mai mult timp liber.

Exemple greşite:

Ia ştie cine merită recompensa.

Cred că ea note mari pentru că scrie corect.

I-aţi sau Ia-ţi

I-aţi = I, pronume + aţi, particulă auxiliară din perfectul compus;

Ia-ţi = Ia, conjugare a verbului a lua + ţi, pronume.

Exemple corecte:

În sfârşit i-aţi spus adevărul!

Ia tu banii şi ia-ţi ceva frumos.

Exemple greşite:

Chiar ia-ţi văzut în parc?

I-aţi numai ce ai nevoie.