Caută
Caută exact așa
Caută în titlu
Search in content
Caută în comentarii
Search in excerpt
Filter by Custom Post Type

Input sau Imput

[via Idei]

Am primit un link spre un articol care ascunde ceva simpatic de tot – fie vorbim despre o mostră de exces de zel, fie vorbim despre un puseu de realism. N-am niciun gând să discut despre fondul problemei (de dragul discuției punctuale n-am să spun nimic nici despre scăparea cu „metrii pătrați”, care oricum e, poate, ușor discutabilă), dar vă atrag atenția asupra acestui fragment:

S-au accesat tot felul de date ale primăriei: cine locuiește în zonă, cîți oameni sînt, cîte școli, cîte grădinițe, ce studii au, o mulțime de lucruri ca să ai cît mai multe imputuri. După care, firme specializate de imobiliare au ajuns la niște concluzii. Pe baza acestor concluzii s-au creionat niște idei: funcțiuni, metrii pătrați. […] Ce a rezultat în urma imputurilor?

shapes-37716_1280

În limba română există cuvântul input (cu forma de plural inputuri). L-am preluat ca atare din limba engleză, fără să-i adaptăm forma după regula cu n-ul de dinainte de p, și se referă la un tip de „intrare” (sau, ca să fie mai clar, la informații pe care le strângi pentru a trage concluzii pe baza lor). Din context am să presupun că fix despre așa ceva era vorba, dar este drăguț că, dacă ar fi încercat să adune informații și de la comunitățile din zonă, sunt șanse mari să fi obținut într-adevăr imputuri. OK, n-avem neapărat în dicționare substantivul imput (nu, nu vorbim nici despre verbul împut), dar avem verbul a imputa care are legătură cu mustrările, reproșurile și despăgubirile, coordonate obișnuite în relația cetățenilor (Sectorului 3) cu autoritățile locale :)

Emanuela, îți mulțumim pentru sugestie!

Lecturi pentru copii

Eu v-am mai întrebat odată dacă vi se pare că orice lectură e bună/utilă, dar e drept că întrebarea cu pricina se adresa adulților, adulți care ar trebui să aibă niște filtre bine calibrate, oarece discernământ și alte mecanisme fine de orientare prin lumea asta. Dar am găsit ieri articolul acesta și trebuie să admit că instigă la o dezbatere interesantă. Pe scurt, întrebarea sună cam așa – există cărți nocive pentru copii sau atâta vreme cât citesc, orice ar citi, e de bine?

Înțeleg că dezbaterea pornește de la seria lui Rick Riordan cu Percy Jackson, adică de la un fost profesor de gimnaziu care preda engleză și istorie și care acum scrie cărți cu personaje mitologice transpuse, cumva, în contemporan. Și cică face asta foarte bine, cu umor, cu-n limbaj adaptat și cu aventuri pe care puștii de 7-10-12-17 ani pur și simplu le devorează. Nu știu neapărat dacă și asta contribuie la gradul de atracție, dar cert e că, spre deosebire de Harry Potter, de exemplu, care a prins din plin și la adulți (fapt confirmat de rezultatele celebrei lepșe de pe Facebook), seria asta pare să fie citită exclusiv de pici și adolescenți. Iar unii sunt de părere că lecturile astea, fie și construite destul de comercial, dacă trezesc atât de mult interesul tinerilor cititori sunt bine-venite, pentru că le cultivă apetitul pentru citit, în timp ce alții tind să fie de părere că volumele astea prea ușurele îi împing spre un anumit stil și le va fi aproape imposibil să treacă mai târziu la lecturi grele, serioase, la marii clasici.

Dacă e să mă întrebați pe mine, aș zice oricând că cititul e greu de cultivat la copii (parcă din ce în ce mai greu) și mi se pare important să-i stimulezi folosindu-te de unelte accesibile lor și atractive pentru ei, indiferent ce-ar însemna asta. Apoi, pe măsură ce cresc, dacă e să crească într-adevăr cu sete de lectură, nu văd niciun motiv pentru care nu și-ar rafina gusturile odată cu propria evoluție din toate celelalte direcții în care se dezvoltă. Mi se pare că e ca și cum am începe să avem rezerve în a-i învăța pe copii adunarea prin exemple cu mere și ciocolate pe motiv că n-o să mai meargă cu așa ceva într-a unșpea, la analiză matematică…

În plus, pot să vă spun din propria experiență că dragostea de lectură, ca să poată fi susținută, trebuie descoperită singură. Doamne, țin minte și-acum ce liste lungi de cărți aveam de parcurs în vacanțele de vară din clasele mici! Și, Doamne, cât am urât La Medeleni, de exemplu! Era în lunga listă de lecturi obligatorii dintre clasa a III-a și a IV-a și mă apuca jalea când mă uitam câte volume sunt, câte pagini în fiecare și normal că la vârsta aia nici nu pricepeam tot ce putea oferi acțiunea. Nu cred că am citit vreodată ceva mai în lehamite și-n diagonală de-atât și-ar fi la mare concurență cu Istoria psihologiei din facultate, dar nu, n-o bate :)

Altfel, sigur, am citit tot ce a trebuit să citesc pentru școală, pentru că știam că e important (să am note bune), dar despre prea puține pot spune că m-au prins și că le-am citit cu drag. Ba, poate azi eram mult mai săracă în informații și poate chiar limitată la ce mi s-a tot impus în variile forme de învățământ dacă nu întâlneam (culmea, pe un blog) un om care să mă impresioneze constant cu bogăția de cunoștințe și dacă n-ar fi scris cândva că singura mare diferență de valoare dintre el și unul mai tânăr e în anii de lecturi în plus.