Caută
Caută exact așa
Caută în titlu
Search in content
Caută în comentarii
Search in excerpt
Filter by Custom Post Type

Cât de valoroasă e o carte?

Aș spune că pentru unii ar putea fi de-a dreptul neprețuită…

De exemplu, știați că în Kenya există o bibliotecă mobilă, purtată de cămile din Nairobi până la zeci de kilometri depărtare, la comunități nomade? Ideea s-a născut din dorința de a crește rata de alfabetizare din acele comunități (mai ales în rândul fetelor, cărora li se neagă de regulă dreptul la educație, pentru că mamele lor au nevoie de ajutor în gospodărie).

În schimb, noi cam luăm cărțile de bune, ba, unii mai că nici nu prea pun mâna pe ele. Dar alții, se vede clar, fac eforturi și le prețuiesc la justa valoare…

Omul și Profesorul

Ați văzut și voi știrea asta? Vi se pare suficientă o penalizare de 15% din salariu pentru ce a făcut învățătoarea cu pricina? De fapt, cred că s-ar putea să nu vă mai amintiți exact despre ce era vorba, așa că vă ajutăm:

Sincer, mie mi se pare absolut înfiorător și n-am niciun dubiu că madam asta a sădit oarece traume în bieții copii. Totuși, vorbim despre copii din clasele primare, deci omuleți vulnerabili și în plină dezvoltare. Eu chiar cred că ‘mneaei ar cam trebui să-și piardă dreptul de a mai sta vreodată la catedră. Oricât de pregătită ar fi, dacă le vorbește așa elevilor, n-are ce căuta în breasla dascălilor…

Din păcate, exemplarele astea care nu fac deloc cinste tagmei pătează întreaga categorie profesională și uite așa se adâncește în cultura populară ura mocnită față de niște oameni care, în general, merită respect. E păcat că mulți dintre noi cădem atât de ușor în păcatul generalizării și am început să le punem etichete dure și nedrepte unora care nu merită asta. La urma urmei, fiecare breaslă are vârfuri și codițe. Iar asta dacă e să ne raportăm strict la aspectele profesionale. Dacă luăm în calcul și latura personală, e clar, în orice domeniu vom găsi oameni de tot felul: și buni, și răi, și egoiști, și meschini, dar și sinceri, și calzi, și dornici să ajute etc.. De ce ne-am aștepta ca profesorii să fie toți sfinți?

Însă la fel de adevărat e că, mai ales în funcțiile de mare răspundere (și aș include aici și modelarea minților fragede), ar trebui eliminați cei incapabili să-și facă bine treaba, chit că altfel ar fi oameni de treabă sau că au cine știe ce alte calități (dar cu relavanță secundară pentru profesia lor).

Ei bine, când vorbim despre profesori, învățători sau educatori, unele atribute-cheie pe care ar trebui să le bifeze cred că sunt: răbdarea, auto-controlul și calmul. Toți avem probleme în afara serviciului și le mai cărăm și la locul de muncă, dar să-ți verși frustrările pe niște copii influențabili mi se pare nepermis…

Și să nu credeți că poveștile astea-s de ieri, de azi și că au de-a face cu mitul „noii generații”. De exemplu, prima mea experiență cu profesorul de desen din clasa a șasea a fost terifiantă și nu pot decât să mă bucur că nu mi-a predat artele plastice decât doi ani. Avea reputația de a fi cam sărit de pe fix, dar nu m-am așteptat ca la prima oră să-l văd cum îmi ia de gât o colegă și o și ridică niște centimetri cu mișcarea asta. Știți cu ce păcătuise fata? Tocmai îi spusese un coleg o glumă și ea încă râdea când a intrat profesorul în clasă. Presupun că și-a închipuit că râde de el, dar, dacă mă gândesc bine, cred că așa ceva e infracțiune în toată regula. Prin comparație, aproape că e minor faptul că toți stăteam ca statuile în ora lui, că trebuia să ne prezentăm „operele” într-o manieră foarte fixistă (într-un punct fix, la colțul catedrei și să ținem planșele fix cu un deget, la mijloc), că ne mai spunea și de „dulce”, că n-aveam voie să vorbim sau să ne foim în bancă ori că țipa de fiecare dată când mai scăpa vreunul câte ceva de rămâneam toți împietriți. Ulterior am aflat că omul era foarte, foarte inteligent și avea nu știu câte brevete de inventator, dar chiar n-avea ce căuta la catedră. Circulau o mulțime de alte povești similare despre el și, hai, pentru mine a fost și-a trecut, dar colega mea luată de gât garantez că a fost marcată ceva mai profund de experiența asta.

Și la liceu, unde poate ați spune că ăștia mari sunt mai puțin sensibili, încă se mai poate să rămâi cu urme. Pe mine m-a ferit Universul să-l am profesor pe individul ăsta (individ care, apropo, a fost și inspector general și director adjunct), dar am o prietenă care a întrerupt orice relație cu materia numită fizică imediat ce l-a întâlnit. E un munte de om, impunător și ironic, care se urcă pe catedră, merge pe băncile elevilor, aruncă uneori cu diverse obiecte spre cei care greșesc etc. Nici despre ‘mnealui n-am dubii că n-ar fi foarte inteligent și sunt sigură că are calitățile lui, dar asemenea scene n-ar trebui să se desfășoare într-o sală de clasă.

Iar ca să termin, totuși, într-o notă optimistă, aș vrea să vă amintesc de profesorii care m-au marcat în bine și să vă dau și un exemplu de profesor de-o seamă cu mine, din atât-de-hulita-generație-nouă care-și face treaba exemplar. Am o prietenă care predă muzica, deci o materie pe care n-o privesc prea mulți cu cine știe ce seriozitate. Ba chiar are adesea eticheta de „materie de umplutură”, pusă acolo ca să mai ridice media, pentru că mai toți se așteaptă să aibă media 10. Ei bine, ea chiar se chinuie să-i facă pe copii să iubească materia asta și să contribuie la cultura lor generală. E de-o seamă cu mine și-n principiu e o mână de femeie, dar în primii ani de profesorat a tot făcut naveta (mai mult sau mai puțin decontat) în sate uitate de lume, care nici măcar n-au gară, cu trezit la 05:00, cu mers prin troiene, cu elevi nu neapărat dotați și/sau interesați etc. Toate acestea pentru un salariu ridicol, desigur… Recunosc că n-am înțeles pe deplin de ce a făcut asta, dar am un respect enorm pentru devotamentul cu care își face treaba și nu pot decât să mă bucur că în final a prins și ea catedre în oraș (deși tot trebuie să se împartă în trei școli și, zău, e tare tâmpit și nedrept sistemul de titularizare din învățământ).

Lenea și oamenii inteligenți

Am norocul să cunosc mulți oameni inteligenți, dar nu pot să nu observ că mulți cam suferă de lene. De fapt, de ani buni încerc să răspund la ”de ce?”-ul din spatele fenomenului și cred că una dintre posibilele explicații rezonabile are legătură cu sistemul de învățământ. Practic, sistemul e făcut să acopere nevoile majorității și probabil că așa e normal să fie. Dar asta vine cu un preț – copiii cu nevoi speciale (din ambele extreme) nu pot fi stimulați corespunzător. Cei sub medie vor trăi cu frustrarea că veșnic nu înțeleg, că nu se pot ridica la nivelul solicitat și probabil vor tot crește cu niște traume și-i va bântui etern un sentiment de inadaptare (manifestat destul de des prin supape agresive). În schimb, cei din extrema cealaltă învață de mici că prind ușor și că nu-i nevoie să depună cine știe ce efort pentru a ajunge la rezultate bunicele, dar asta (cred eu) îi învață să fie cam leneși și-n plus, dacă nu trag deloc de ei înșiși, probabil că nici nu vor reuși să-și dezvolte adevăratul potențial.

Teoretic, ambele categorii ar trebui integrate în sisteme speciale, deși există un preț pe care-l plătesc cu toții pentru separarea de restul. Însă (per total) cred că beneficiile stimulării adaptate depășesc binișor consecințele negative ale delimitării de restul lumii.

Câți elevi ar trebui să fie într-o clasă?

În 1994, când am început eu școala, eram aproape 40 de elevi în clasă și cred că eram cel puțin câte opt clase pentru fiecare an (eu eram sigur la G și parcă mai era măcar un H după noi, dacă nu chiar și un I). Asta a însemnat că pe tot parcursul claselor primare încheiam orele cu forfotă la ușă, pentru că abia așteptau să se instaleze cei din clasele mai mari în sala în care învățasem noi dimineață. Și, culmea, eu am avut norocul de a învăța într-o școală aproape nouă (cred că era al doilea an de funcționare al unității cu pricina), deci nici nu vreau să-mi închipui ce aglomerație fusese înainte în celelalte școli din oraș. Totuși, când am ajuns în clasa a V-a deja încăpeam cu toții în același spațiu și nu, nu mai apăruse nicio școală nouă în cartier. Pur și simplu erau din ce în ce mai puțini copii înscriși în clasele mai mici și nu e niciun secret că natalitatea (nu doar în România) tot scade. Dacă vă interesează cifrele noastre, pot să vă spun, de aici, că:

Statisticile arată că în 1990 s-au născut cu aproape 50% mai puţini copii decât în anul 1989. Situaţia a devenit şi mai dramatică în ceea ce priveşte natalitatea în anul 1991. Atunci s-au născut cu 70% mai puţini copii decât în anul 1989.

Asta explică din plin cum de s-a eliberat atât de mult terenul în doar câțiva ani, mai ales că trendul descrescător a continuat și, dacă nu mă înșel, continuă și în prezent. Însă mulți ar spune că e de bun augur să fie mai puțini elevi în fiecare clasă și categoric 40 de copii/adolescenți sunt foarte greu de ținut în frâu, e dificil să stabilești cu fiecare o relație cât de cât semnificativă, plus n alte complicații. Totuși, cât de mici pot să rămână clasele?

Poate ați fi tentați să vă gândiți chiar la un număr foarte mic, în speranța că așa profesorul/învățătorul chiar ar avea timp să se ocupe pe-ndelete de fiecare mlădiță aflată în grija lui. Ba, poate chiar ar exista posibilitatea să se aplice tehnici personalizate pentru stilul și nivelul fiecărui elev, nu-i așa?

Ei bine, nu. Am aflat din David și Goliat că majoritatea profesorilor ar considera orice număr mai mic de 10 (poate chiar 12) ca fiind prea mic și ar prefera să aibă mai degrabă colective de 18-24 (poate chiar 30 de elevi). De ce? Pentru a stimula interacțiunea dintre ei. Școala nu e utilă doar prin prisma unui profesor care tot revarsă materie în fața învățăceilor. Printre altele, e important să existe și o masă critică, aptă să pornească și să susțină discuții și dezbateri la ore și, chiar mai important decât atât, este esențial ca fiecare elev să simtă că are suficient de mulți egali cu el. De pildă, dacă e să ne gândim la celebra distribuție normală, chiar și făcând abstracție de faptul că e un model ideal și cu atât mai apropiat de realitate cu cât grupul studiat e mai numeros, tot ajungem la concluzia că în fiecare clasă am avea niște așa-ziși codași, niște vârfuri și marea majoritate răsfirată între valorile extreme. Dar dacă avem foarte puțini elevi, există posibilitatea să avem exact câte un reprezentant pentru extreme și, zău, cam cât de izolați credeți că s-ar simți cei doi, fiecare pe criteriul lui?

Însă pentru problema dimensiunilor claselor există și studii riguroase care au căutat corelații între performanța școlară și numărul de elevi din fiecare clasă. Surprinzător sau nu, cele mai multe dintre ele au descoperit că, în general, un număr mai mic de elevi nu se asociază cu rezultate mai bune la învățătură. Firește, există și un aspect cultural de luat în seamă și s-ar părea că, cel puțin în ceea ce privește predarea matematicii și a disciplinelor științifice, există doar două țări unde s-ar putea ca elevilor să le priască apartenența la colective ceva mai mici – Grecia și Islanda. Totuși, România pare să facă parte dintre ”sistemele de învățământ cu nouă clase în care putem elimina efectele pe scară largă ale reducerii numărului de elevi din clase”.

Profesori și profesori

Cred că am fost printre puținii care n-au optat pentru modulul de psihopedagogie din facultate, dar eu am vrut să fiu 100% sigură că n-am să fiu tentată la un moment dat, prin cine știe ce circumstanțe financiare nefericite, să ajung la catedră. Nu mi-am dorit niciodată să devin profesor și nu cred că aș fi un profesor bun, iar asta nu pentru că mi-ar lipsi neapărat răbdarea sau alte abilități necesare, ci pentru simplul fapt că știu sigur că n-aș face-o din toată inima. Și mă întreb câteodată dacă-și pun suficient de mulți problema așa.

De fapt, am văzut cu ochii mei că pentru unii învățământul e soluția de avarie și o vreme fac asta strict pentru bani, așa mic și chinuit cum e salariul ăla. Ba, mai mult, din inerție, sunt destui care rămân la catedră până la pensie, acri și frustrați că n-au mai schimbat macazul și-și mai varsă oful din când în când pe cei din bănci. Eu, în schimb, mă gândesc mereu că e o meserie cu un grad enorm de răspundere și mi se pare de-a dreptul distructiv să practici asta în termeni de ”ziua trece, leafa merge”. Efectiv modelezi oameni și mentalități și, cine știe, poate chiar și-o vorbă aruncată-n vânt ajunge să schimbe destine. Adică, serios, câți oameni nu dezvoltă aversiuni față de materia X pentru că le-a fost antipatic profesorul? Cred că am pățit asta cu franceza și azi îmi pare rău. Sau pot să vă dau, culmea, un exemplu cu psihologia – dacă nu mi-aș fi dorit cu ardoare să fac asta de prin clasa a VII-a și-ar fi fost să-mi fac o părere bazată strict pe orele din clasa a X-a, astăzi aș fi fost sigur-sigur absolventă de altceva.

Bonus, de câțiva ani pare să fi apărut și specia aia de profesor care-și condiționează notele de la clasă de prezența la meditații și fluxul de bani aferent (de fapt, vreau să cred că am înțeles greșit povestea cuiva care-mi spunea că, mai nou, și-n clasele primare are cel mic de suferit dacă nu merge la ”after-school”-ul învățătoarei).

Însă eu nu vreau să mă gândesc așa la profesori. Port un mare respect pentru breasla asta și cred că, la fel ca-n fiecare domeniu, cei din categoria de mai sus sunt mai degrabă excepții, iar majoritatea își fac treaba destul de bine. Și mai sunt, la extrema cealaltă, oamenii care au cu adevărat har și fac performanță. Despre cei care m-au marcat pe mine v-am mai scris aici, însă astăzi vă scriu asta mai degrabă cu gândul la domnul Mircea Nedea, despre care am aflat aseară:

Corigent sau Corijent

Sigur nu e cel mai fericit subiect din lume, dar corijența e o realitate, iar ”beneficiarii” săi poartă numele de corijenți. Da, forma ideală e cu j și nu cu g, dar în cazul acesta particular nu m-aș grăbi să etichetez corigența și corigentul ca fiind forme greșite, pentru că încă apar în DOOM (deși sunt marcate și acolo ca variante).

Lecturi pentru copii

Eu v-am mai întrebat odată dacă vi se pare că orice lectură e bună/utilă, dar e drept că întrebarea cu pricina se adresa adulților, adulți care ar trebui să aibă niște filtre bine calibrate, oarece discernământ și alte mecanisme fine de orientare prin lumea asta. Dar am găsit ieri articolul acesta și trebuie să admit că instigă la o dezbatere interesantă. Pe scurt, întrebarea sună cam așa – există cărți nocive pentru copii sau atâta vreme cât citesc, orice ar citi, e de bine?

Înțeleg că dezbaterea pornește de la seria lui Rick Riordan cu Percy Jackson, adică de la un fost profesor de gimnaziu care preda engleză și istorie și care acum scrie cărți cu personaje mitologice transpuse, cumva, în contemporan. Și cică face asta foarte bine, cu umor, cu-n limbaj adaptat și cu aventuri pe care puștii de 7-10-12-17 ani pur și simplu le devorează. Nu știu neapărat dacă și asta contribuie la gradul de atracție, dar cert e că, spre deosebire de Harry Potter, de exemplu, care a prins din plin și la adulți (fapt confirmat de rezultatele celebrei lepșe de pe Facebook), seria asta pare să fie citită exclusiv de pici și adolescenți. Iar unii sunt de părere că lecturile astea, fie și construite destul de comercial, dacă trezesc atât de mult interesul tinerilor cititori sunt bine-venite, pentru că le cultivă apetitul pentru citit, în timp ce alții tind să fie de părere că volumele astea prea ușurele îi împing spre un anumit stil și le va fi aproape imposibil să treacă mai târziu la lecturi grele, serioase, la marii clasici.

Dacă e să mă întrebați pe mine, aș zice oricând că cititul e greu de cultivat la copii (parcă din ce în ce mai greu) și mi se pare important să-i stimulezi folosindu-te de unelte accesibile lor și atractive pentru ei, indiferent ce-ar însemna asta. Apoi, pe măsură ce cresc, dacă e să crească într-adevăr cu sete de lectură, nu văd niciun motiv pentru care nu și-ar rafina gusturile odată cu propria evoluție din toate celelalte direcții în care se dezvoltă. Mi se pare că e ca și cum am începe să avem rezerve în a-i învăța pe copii adunarea prin exemple cu mere și ciocolate pe motiv că n-o să mai meargă cu așa ceva într-a unșpea, la analiză matematică…

În plus, pot să vă spun din propria experiență că dragostea de lectură, ca să poată fi susținută, trebuie descoperită singură. Doamne, țin minte și-acum ce liste lungi de cărți aveam de parcurs în vacanțele de vară din clasele mici! Și, Doamne, cât am urât La Medeleni, de exemplu! Era în lunga listă de lecturi obligatorii dintre clasa a III-a și a IV-a și mă apuca jalea când mă uitam câte volume sunt, câte pagini în fiecare și normal că la vârsta aia nici nu pricepeam tot ce putea oferi acțiunea. Nu cred că am citit vreodată ceva mai în lehamite și-n diagonală de-atât și-ar fi la mare concurență cu Istoria psihologiei din facultate, dar nu, n-o bate :)

Altfel, sigur, am citit tot ce a trebuit să citesc pentru școală, pentru că știam că e important (să am note bune), dar despre prea puține pot spune că m-au prins și că le-am citit cu drag. Ba, poate azi eram mult mai săracă în informații și poate chiar limitată la ce mi s-a tot impus în variile forme de învățământ dacă nu întâlneam (culmea, pe un blog) un om care să mă impresioneze constant cu bogăția de cunoștințe și dacă n-ar fi scris cândva că singura mare diferență de valoare dintre el și unul mai tânăr e în anii de lecturi în plus.

Educație. Ce știm și la ce ne ajută?

Am văzut în fluxul de informații de pe Facebook distribuit și ăsta, desigur, cu un iz de ironie:

Presupun că, dacă nu l-ați mai văzut fix pe ăsta, măcar un videoclip din gama VaxPopuli ați văzut la un moment dat. Iar reacțiile obișnuite variază între amuzament teribil și amărăciune profundă. Firește, am și eu sentimente mixte față de ele și sunt răspunsuri care-mi fură un zâmbet prin naivitatea lor și răspunsuri care mă întristează, pentru că sunt categoric mari probleme cu o țară lume în care sunt atâția indivizi cu o cultură generală mai mult decât limitată. Însă, realist vorbind și raportându-ne strict la mediul lor imediat, probabil că oamenii ăștia cunosc despre lume exact cât au nevoie ca să poată trăi. Și nici măcar nu e (doar) vina lor că nu au învățat mai mult sau că nu și-au dorit să învețe mai mult. Pur și simplu sunt adaptați la micro-universul lor, exact la fel cum suntem fiecare pe felia noastră, doar că feliile între ele seamănă mai mult sau mai puțin.

Da, e ușor să arăți cu degetul și să te simți superior că tu știi câte ceva în plus, dar eu aleg astăzi să fiu recunoscătoare că am avut acces la informații de tot felul, că părinții/profesorii/mentorii mei au reușit să stârnească în mine dorința de cunoaștere și, mai presus de orice, că mi s-a indus ideea că am să fiu mult mai câștigată dacă n-am să trec prin viață orbește, ci am să mă întreb la fiecare pas ”de ce?”…

Evaluarea Națională 2014

Habar n-am dacă e bine sau rău că acum se fac evaluări naționale și în clasa a II-a, și într-a IV-a, și într-a VI-a. La fel, n-am idee cum mai arată materia pentru clasele cu pricina, dar îmi închipui că lucrurile s-au mai schimbat de când am parcurs intervalul respectiv de vârstă și eu oricum am făcut parte din prima generație amețită cu manuale alternative. De asemenea, nu mi-e foarte clar dacă și cât contează notele obținute, deși prima dată când am auzit discuții despre introducerea lor parcă era vorba să nu conteze notele, scopul fiind obișnuirea elevilor cu ideea de examen de anvergură pentru marele hop din clasa a VIII-a.

Însă, dacă s-a decis implementarea acestei idei, de ce se face atât de prost? Și-apoi ce pretenții poți să ai de la elevi când nici cei mai mari nu sunt riguroși? Iar dacă nu înțelegeți despre ce vorbesc, vă invit să citiți articolul de aici. Mai departe, dacă vreți să aprofundați, puteți vedea aici subiectele și, dacă e să luăm ca exemplu subiectul cu sistemul respirator al pițigoiului, puteți descărca de aici modelele. Cerința suna așa: ”În timpul cercetărilor, copiii observă un piţigoi aflat în zbor. Precizează o adaptare a sistemului respirator al piţigoiului pentru zbor” și trebuia rezolvată pe baza următoarelor instrucțiuni:

pitigoi

Nu știu dacă în prezent materia de la clasa a VI-a include și informații despre sistemul respirator al pițigoiului (deși mi s-ar părea o informație cam prea specifică, dar hai să fie de dragul culturii generale). De fapt, nici nu contează dacă programa o cuprinde. Pur și simplu e stupid ca un test de asemenea anvergură să fie făcut eronat și greșim enorm că tratăm atât de superficial educația, educație care ar trebui să fie temelia oricărei societăți…