În ultimii ani s-a vorbit mult și urât despre profesori. Ba că-s prost pregătiți, ba că nu predau la clasă mare lucru doar ca să-și umple buzunarele la meditații, ba că nu știu ce. Sigur că sunt și profesori de genul ăsta, dar mă îndoiesc profund că ei sunt norma. De asemenea, sunt unele aspecte pe care să zicem că mi le explic chiar și la profesorii care nu-și fac treaba chiar așa cum se cuvine. Însă azi am eu chef să vorbesc despre profesorii buni. Despre profesioniști pe nișa lor care au într-adevăr har sau aptitudini aparte în direcția asta sau oricum altfel vreți să le spuneți.

E drept că am avut noroc de părinți care m-au îndrumat spre carte. Apoi s-a întâmplat să nimeresc mereu în clase foarte competitive. Dar peste toate astea și peste tot bagajul de cunoștințe pe care l-am acumulat din școală, cei mai buni profesori mi-au fost cei care se mai abăteau de la programă și aveau grijă să ne mai dea și câte o lecție de viață.

Cronologic vorbind, primul dintre profesorii mei care merită un loc în povestea asta ar fi profesoara mea de limba română din gimnaziu. Era (și încă este) o femeie puternică și inteligentă. Ne-a învățat o mulțime de lucruri, deși cred că am asimilat noi prea puțin din ce ni s-a spus pentru că unele aspecte nu le-am înțeles atunci. Însă din multitudinea de lecții, cel mai bine îmi amintesc cum ne-a spus că în viața asta n-o să putem lua mereu câte o coardă și să ne rotim cu ea în mână ca să eliminăm concurența din jurul nostru. Din contra, concurența există din plin și are un rol extrem de important – în raport cu alții poți să-ți depășești limitele. Altfel, dacă ai sta izolat undeva, ai fi cu siguranță cel mai bun atlet, cel mai talentat actor, cel mai bun la orice. Însă valoarea ta absolută s-ar putea să nu fie cine știe ce.

Apoi, în liceu, unul dintre profesorii pe care i-am apreciat cel mai mult a fost profesorul de fizică. În niciun caz nu mă atrăgea materia în sine și nici nu ne speteam cu programa, dar ne spunea o mulțime de lucruri interesante și ne punea note (aproape) exclusiv pe felul în care gândeam. Practic punea note pe raționamente și nu pe cunoștințe. Era la curent cu toate inovațiile din domeniile sale de interes și avea chiar un site personal (lucru mare pentru cineva în 2002). Asemeni lui era și profesorul de geografie care la un moment dat chiar ne punea note pentru că povesteam la clasă vreo emisiune văzută pe Discovery. Doi oameni inteligenți și avizi de informație care mi-au insuflat o autentică sete de cunoaștere și care m-au învățat că e mult mai important să învăț să jonglez cu informația decât să tot asimilez, însă e musai să tot caut noul și progresul.

În facultate mi-a plăcut mult profesorul de statistică. Era normal ca materia asta să fie aproape de sufletul meu în condițiile în care eram absolventă de profil real, iar acum studiam Psihologia, deci aproape exclusiv teorie seacă (pentru că da, fix asta se face în facultatea cu pricina :). Dar chiar și în ciuda faptului că aveam eu o afinitate pentru curs, mai toți colegii mei îl apreciau pe profesor, chiar dacă fugeau de statistică de abia-i țineau picioarele. Care era secretul? Era (și sunt sigură că încă este) un om extraordinar de corect. Sigur că asta e o trăsătură pe care am văzut-o și acasă și sigur că în ziua de azi mai mult te încurcă, însă îmi amintesc mereu cu drag de dumnealui și îmi dă speranță că încă se mai poate reuși în viață și ca om corect.

La Master deja aveam o relație mai de la egal la egal cu profesorii din fața noastră și cred că de la toți am avut câte ceva de învățat. Ba chiar și la profesorul ăla care ne era tuturor antipatic pentru că era exagerat de pretențios și efectiv ne făcea analiză pe text la orice eseu am putut să apreciez câte ceva – rigoarea și răbdarea (că, deh, nu e lucru puțin să stai să citești zeci de proiecte a câte zeci de pagini, ba să mai fii și atent la ce citești). De fapt, mi-a rămas în cap că așa rămâi ager până la o vârstă repectabilă – ținându-ți mintea antrenată.

În rest, lecții mici am furat de la mai toți, inclusiv de la ăia mai puțin buni că doar și lecțiile de ”așa nu” sunt lecții valoroase. Și nu știu dacă am fost eu al naibii de norocoasă, dar vă spun sincer că am avut mai degrabă profesori buni…