Eu v-am mai întrebat odată dacă vi se pare că orice lectură e bună/utilă, dar e drept că întrebarea cu pricina se adresa adulților, adulți care ar trebui să aibă niște filtre bine calibrate, oarece discernământ și alte mecanisme fine de orientare prin lumea asta. Dar am găsit ieri articolul acesta și trebuie să admit că instigă la o dezbatere interesantă. Pe scurt, întrebarea sună cam așa – există cărți nocive pentru copii sau atâta vreme cât citesc, orice ar citi, e de bine?

Înțeleg că dezbaterea pornește de la seria lui Rick Riordan cu Percy Jackson, adică de la un fost profesor de gimnaziu care preda engleză și istorie și care acum scrie cărți cu personaje mitologice transpuse, cumva, în contemporan. Și cică face asta foarte bine, cu umor, cu-n limbaj adaptat și cu aventuri pe care puștii de 7-10-12-17 ani pur și simplu le devorează. Nu știu neapărat dacă și asta contribuie la gradul de atracție, dar cert e că, spre deosebire de Harry Potter, de exemplu, care a prins din plin și la adulți (fapt confirmat de rezultatele celebrei lepșe de pe Facebook), seria asta pare să fie citită exclusiv de pici și adolescenți. Iar unii sunt de părere că lecturile astea, fie și construite destul de comercial, dacă trezesc atât de mult interesul tinerilor cititori sunt bine-venite, pentru că le cultivă apetitul pentru citit, în timp ce alții tind să fie de părere că volumele astea prea ușurele îi împing spre un anumit stil și le va fi aproape imposibil să treacă mai târziu la lecturi grele, serioase, la marii clasici.

Dacă e să mă întrebați pe mine, aș zice oricând că cititul e greu de cultivat la copii (parcă din ce în ce mai greu) și mi se pare important să-i stimulezi folosindu-te de unelte accesibile lor și atractive pentru ei, indiferent ce-ar însemna asta. Apoi, pe măsură ce cresc, dacă e să crească într-adevăr cu sete de lectură, nu văd niciun motiv pentru care nu și-ar rafina gusturile odată cu propria evoluție din toate celelalte direcții în care se dezvoltă. Mi se pare că e ca și cum am începe să avem rezerve în a-i învăța pe copii adunarea prin exemple cu mere și ciocolate pe motiv că n-o să mai meargă cu așa ceva într-a unșpea, la analiză matematică…

În plus, pot să vă spun din propria experiență că dragostea de lectură, ca să poată fi susținută, trebuie descoperită singură. Doamne, țin minte și-acum ce liste lungi de cărți aveam de parcurs în vacanțele de vară din clasele mici! Și, Doamne, cât am urât La Medeleni, de exemplu! Era în lunga listă de lecturi obligatorii dintre clasa a III-a și a IV-a și mă apuca jalea când mă uitam câte volume sunt, câte pagini în fiecare și normal că la vârsta aia nici nu pricepeam tot ce putea oferi acțiunea. Nu cred că am citit vreodată ceva mai în lehamite și-n diagonală de-atât și-ar fi la mare concurență cu Istoria psihologiei din facultate, dar nu, n-o bate :)

Altfel, sigur, am citit tot ce a trebuit să citesc pentru școală, pentru că știam că e important (să am note bune), dar despre prea puține pot spune că m-au prins și că le-am citit cu drag. Ba, poate azi eram mult mai săracă în informații și poate chiar limitată la ce mi s-a tot impus în variile forme de învățământ dacă nu întâlneam (culmea, pe un blog) un om care să mă impresioneze constant cu bogăția de cunoștințe și dacă n-ar fi scris cândva că singura mare diferență de valoare dintre el și unul mai tânăr e în anii de lecturi în plus.