Țineți minte reclamele cu ”mixul bun”? :) OK, faceți abstracție de faptul că limbra română încă nu l-a adoptat pe mix, pentru că nu despre asta vorbim acum. Dar a fost un slogan bunicel care mi-a rămas în minte peste timp și, considerând subiectul amalgamului de limbi, s-ar putea ca mix să fie un termen foarte potrivit în context. Iar dacă până acum s-a tot întâmplat să vorbim despre romgleză (atât de frecvent încât i-am făcut și categorie aparte), mă și mir că n-am vorbit niciodată până acum despre romitaliană (mai ales pentru că avem și un exemplu celebru – Răducioiu care uitase ”como se zicere” la noi nu știu ce după vreo trei săptămâni de stat în Italia). Însă azi i-a venit vremea, pentru că s-a întâmplat să dau peste asta în fluxul de informații de pe Facebook:

romitaliana

Nu judec emițătorul (cu atât mai mult cu cât, deși nu-l cunosc personal, pare să fie o persoană pur și simplu cumsecade). Dar aș vrea să vorbim despre fenomen. Teoretic, pot să înțeleg că trebuie să te adaptezi atunci când te muți în altă țară și că, folosind constant limba străină, ajungi să și gândești în cuvintele străine. Ba cred că am experimentat la prima mână faptul că în perioadele în care se întâmplă (profesional) să comunic destul de mult în engleză, uneori îmi vine mai repede în minte cuvântul străin decât omologul autohton într-o discuție în limba română; iar asta se întâmplă chiar fără să trăiesc efectiv în altă parte. Însă e o chestiune de milisecunde până când îmi vine în minte și termenul neaoș. Dar hai să zicem că informațiile nefolosite se mai erodează în timp și poate că, după ani de vorbit exclusiv într-o limbă străină, chiar nu mai reușești să reactivezi toate sinapsele care duc spre vocabularul limbii materne?

Și totuși… Cunosc destule persoane care s-au stabilit în alte țări și nu par să fi uitat nici unde se pun virgulele. Apoi, cred că sunt foarte rare cazurile în care contactul cu limba română se rupe chiar de tot. Și nu în ultimul rând, pentru situațiile din categoria de mai sus, mi se pare important de notat aspectul diferenței dintre comunicarea în scris și comunicarea orală. Bine, nu e Facebook cel mai formal mediu, dar pot să fiu mult mai tolerantă cu niște cuvinte străine aterizate în conversație (chiar și cu niște hibrizi) decât cu prezența lor într-un mesaj scris, pentru că pur și simplu ai timp să-ți modelezi lacunele…

Dar așa văd eu lucrurile și poate că judec greșit o situație prin care n-am trecut. Așadar, mi-ar plăcea să știu cum se văd lucrurile din unghiul celor care într-adevăr locuiesc în alte țări. Chiar se uită anumite cuvinte? E uitarea asta voluntară? E moft? E bravură?