[via Idei] Solicitare trimisă de Ina şi rezolvată de Florin, iar la cererea lui redăm integral articolul pe care ni l-a trimis. Sursa este Alexandru Graur, Puţină gramatică, vol. II, pg. 327.

O lecţie de gramatică auzită într-un local public:

– Dragul meu, trebuie să-ţi fac o observaţie: nu se spune în româneşte doi de t (de exemplu un nume care se scrie cu doi de t), căci atunci ar trebui să se spună şi doi de cai, doi de oameni etc. Aşa m-a învăţat pe mine profesorul de română.

Şi vorbitorul se uită mândru în jurul lui, ca să vadă dacă-i ascultă cineva discursul atât de savant.

Şi totuşi profesorul de română care a stabilit această regulă n-avea dreptate. Cu argumentul că dacă zici doi de t trebuie să zici şi doi de cai se poate dovedi şi că nu se zice douăzeci de cai, căci atunci ar trebui să zici şi doi de cai.

În realitate, există în româneşte două categorii de cuvinte pentru care chiar numeralele mai mici de douăzeci sunt urmate de prepoziţia de: numele de cifre şi de litere. Se spune, de exemplu, de către toată lumea: doi de trei, doi de nouă, indiferent dacă profesorii de română aprobă sau nu aceste expresii.

Şi e uşor de înţeles de ce: doi trei ar fi echivoc, căci se poate înţelege şi ca 2 – 3 (adică “doi sau trei”), nu numai ca “doi de câte trei”. Dacă punem la mijloc pe de, atunci se înţelege perfect că  e vorba de “doi de câte trei” sau, cum se spune în cazul acesta la ţară, doi de-alde trei.

În afară de necesitatea clarităţii, ceea ce a mai sugerat întrebuinţarea lui de în acest caz a fost, desigur, şi prezenţa acestei prepoziţii la numeralele mai mari de nouăsprezece: douăzeci de cai etc.

De aici s-a întins şi la numele de litere. Doi a, doi t nu e destul de clar. Prin analogie cu doi de trei, s-a ajuns şi la doi de a, doi de t. E indiferent dacă din punct de vedere logic aceste expresii sunt corecte. Principalul este că ele servesc la evitarea unei confuzii şi că toată lumea le întrebuinţează.

Izolat se mai întrebuinţează de şi în alte cazuri, şi anume de câte ori e vorba de o grupare a mai multor nume identice, mai ales dacă acestea n-au plural. Se spune, de exemplu: sunt în casa asta doi de Gheorghe (sau, la ţară, doi de-alde Gheorghe).

Vedem deci că rostul adevărat al lui de în aceste expresii este acela de a arăta că e vorba de un plural la substantivele care n-au o formă specială pentru plural. Prepoziţia îndeplineşte deci o funcţie morfologică.

Exact acelaşi este, de altfel, şi rolul lui alde: alde Ion înseamnă “Ion şi ai lui”, deci un plural în felul lui Popeştii, întrebuinţat în graiul dintre oraşe pentru “Popescu şi familia lui”. La fel se zice alde tata, adică “tata şi cei care sunt în momentul acesta cu el”.

Deci, dacă am înţeles bine, avem: un cal, doi cai, douăzeci de cai şi un i, doi de i, douăzeci de i.

Ina, îţi mulţumim pentru sugestie!

Florin, îţi mulţumim pentru material!