Ieri am văzut un ”î-mi place”, iar azi am dat peste un ”aduce-a” și mi-am amintit că singurul motiv pentru care unii pun cratime aiurea este faptul că niciodată n-au încercat să înțeleagă motivele care justifică prezența ei. Așa că n-ar strica să ne amintim funcțiile cratimei, nu? De la DOOM citire și (pe alocuri) adaptare:

  1. redă pronunțarea ”legată” a unor cuvinte (de exemplu: dă-l, pentru că dă îl n-ar fi chiar o ”construcție firească” în limba română; de-abia în locul lui de abia atunci când se dorește rostirea în tempo rapid;  ducă-se-pe-pustii – o situație în care pur și simplu 4 cuvinte s-ar pronunța ”legat”). Totuși, cele mai frecvente confuzii pe care le-am observat sunt din categoria ”scrieți/scrie-ți” și cred că cea mai ușoară cale de a verifica dacă ”minusul” își are locul este căutarea unei forme extinse a cel puțin unuia dintre membrii ”ecuației cu cratimă”. Dacă e să luăm exemplul cu ”scrie-ți”, descoperim relativ ușor că se ajunge la forma asta de la ”scrie ție”, iar dacă are logică așa în context, cratima e la locul ei. Altfel, e doar verb și verbele nu se conjugă cu cratimă. Adică într-un enunț de genul ”scrie-ți ce vă vine în minte”, dacă ar fi să înlocuim bucățica ”dificilă” cu ”scrie ție ce vă vine în minte”, n-ar avea nicio logică, deci cratima n-ar trebui să apară acolo. Majoritatea formelor ”problematice” sunt legate de situații de tipul verb+pronume și verificarea nu e chiar dificilă, dar va necesita o perioadă de practică până ce consolidați noul automatism;
  2. redă rostirea în tempo rapid a situațiilor de compunere de tipul de-/ne-/re- + un cuvânt care începe cu î (de exemplu, de-nmulțit în locul lui deînmulțit, ne-ncetat în locul lui neîncetat sau re-ncălzit în locul lui reîncălzit); în general, sunt șanse mai mari să găsiți forme de acest fel în poezii, iar acolo apar din ”rațiuni prozodice” (adică, în termeni foarte simpli, folosirea lor nu e obligatorie, dar pronunția în tempo rapid ajută la păstrarea ritmului);
  3. marchează limitele dintre silabele unor cuvinte rostite sacadat, cu valoare stilistică (de exemplu, dacă ați vrea să accentuați ”Nemernicule!”, ați putea scrie ”Ne-mer-ni-cu-le!”);
  4. apare în anumite derivate; de exemplu: ex-ministru, non-eu, ultra-progresist (valoare de superlativ), ne-voie (atunci când se referă la ”absența voinței”, deci la sensuri mai puțin obișnuite), extra-extrafin sau endo-exocrin (derivate supraprefixate),  răs-străbun (pentru că prefixul ”răs” începe cu aceeași literă ca ”străbun”, cuvântul de bază);
  5. unește elementele unor cuvinte compuse (de exemplu, mai-mult-ca-perfect);
  6. unește componentele unor locuțiuni (de exemplu, calea-valea);
  7. leagă substantivul care denumește gradul de rudenie/relația socială de adjectivul posesiv (pe scurt, celebrul ”mă-ta” care are cratimă și vine de la ”mama ta”, situație perfect valabilă și pentru soră-ta, ta-su etc.);
  8. leagă articolul hotărât în cazul numelor literelor/sunetelor (x-ul, x-uri), substantivelor provenite din numerale cardinale notate cu cifre (de exemplu, 11-le ca metaforă pentru echipa de fotbal), cuvintelor împrumutate pentru care există diferențe între scriere și pronunțare (de exemplu, Bruxelles-ul sau show-ul) sau în cazul substantivelor provenite din abrevieri sau sigle (pH-ul, RATB-ul);
  9. apare în scrierea numeralelor romane/ordinale (al XIII-lea, a 11-a) sau în scrierea numeralelor fracționare (16-imi);
  10. marchează omiterea unei secvențe din interiorul cuvântului în anumite abrevieri (d-ta în locul lui dumneata sau P-ța Unirii în loc de Piața Unirii);
  11. se păstrează în abrevierile compuselor scrise cu cratimă (adică, dacă nord-vest sau locotenent-major sunt compuse cu cratimă, la fel vor fi și N-V sau lt.-maj.);
  12. poate lega unele interjecții identice, repetate accidental (hai-hai, ha-ha-ha etc.);
  13. poate lega unele cuvinte care se repetă, fie că se repetă integral (doar-doar, foarte-foarte) sau cu unele modificăr (încet-încetișor, singur-singurel).

bufnita-despartita-de-cratima