Caută
Caută exact așa
Caută în titlu
Search in content
Caută în comentarii
Search in excerpt
Filter by Custom Post Type

Coliță

Presupun că filateliștii sunt familiarizați cu termenul, dar generația mea n-a mai fost chiar atât de pasionată de timbre, așa că hai să zicem că-i pentru cei mai tineri. Colița (practic diminutivul de la coală) este o hârtie de dimensiuni relativ mici ”pe care sunt tipărite una sau mai multe mărci poștale și pe care se găsește o inscripție indicând ocazia cu care s-a lansat emisiunea respectivă”. De asemenea, termenul poate să se refere și la o fasciculă ori o ”coală de carte sau de revistă, tipărită și fălțuită, înainte de a fi legată sau broșată”.

Mirador

Cu ocazia acestei emisiuni am descoperit un cuvânt nou (pentru mine) și, culmea, se referă la un tip de loc pe care tind să-l apreciez în mod deosebit, pentru că-mi plac mult panoramele:

Mirador (pl. miradoare) = încăpere deschisă pe terasele clădirilor, având rol de belvedere; post de observație sau de pază (situat pe o înălțime).

Dioramă

Țineți minte când puteați să vedeți pe History documentare serioase? Ei bine, s-au cam dus vremurile alea… Însă pot să admit că mă mai uit la câte ceva, chiar dacă emisiunile cu pricina tind să aibă (în cel mai bun caz) legături vagi cu istoria și chiar dacă trebuie să tot fac slalom printre documentare despre extratereștri (apropo, ce e minunea asta?!). Dar exact la fel cum poți să rămâi cu ceva util și dintr-o carte proastă, la fel de bine s-ar putea să afli ceva nou și dintr-o emisiune așa și așa. De exemplu, zilele trecute am făcut cunoștință cu termenul ”dioramă” grație unui obiect din Războiul transportatorilor, obiect similar cu:

Dioramă = tablou de mari dimensiuni (alcătuit din mai multe planuri), care, sub efectul unui joc de lumini (și privit din întuneric), dă spectatorului impresia realității; reprezentare spațială a unei porțiuni de peisaj, în care se expun, în muzee, animale împăiate, manechine etc., în scopul înfățișării unui ecosistem.

Și profesorii greșesc uneori…

[via Idei]

Miruna, nu știu de ce, dar n-am reușit să-ți trimitem răspunsul prin e-mail, așa că îți scriem aici, mai ales pentru că e un subiect care merită discutat…

Întrebarea, în sens extins, ar suna cam așa – cum abordezi problema în momentul în care afli că profesorul/învățătorul predă o informație greșită? Ba, mai mult, ce faci când copilul avea informația corectă, iar cel de la catedră îl corectează cu o informație greșită?

Deși n-am cine știe ce calificare în direcția asta, mi se pare că-i musai să-ți înveți copilul să aibă gândire critică. Consider că e absolut esențial să fie educat în spiritul căutării, investigării și verificării, pentru că reversul (înghițitul informațiilor fără niciun fel de filtru propriu) e pur și simplu nesănătos. Pe de altă parte, învățătorul, profesorul și școala în general ar trebui să fie privite cu respect și să rămână în mințile celor în formare drept surse credibile. Și aici e marea dificultate – echilibrul fin între gândirea critică și încredere…

Însă obiceiul de a filtra și de a verifica e mult mai ușor de susținut în epoca asta, când o multitudine de surse de informare sunt disponibile aproape instant. Mai mult, sunt destule materii unde orice lecție poate fi descompusă în unități ușor de clasificat după citeriul corect/greșit. Iar când vine vorba de limba română, orice cuvânt poate fi verificat cu ușurință în DOOM.

În rest, n-ar fi rău să ne educăm și pe noi înșine sau măcar pe cei ce vin după noi să fie un pic mai toleranți la micile greșeli. E perfect omenește să mai greșești din când în când, e rezonabil să ai zile proaste, e de înțeles că se întâmplă să mai fii și obosit etc. Sigur, ca profesor ai o responsabilitate foarte mare și rigoarea ar trebui să fie regula. Dar chiar dacă ar fi cum îmi place mie să cred (că măcar 95% dintre cadrele didactice sunt conștiente de răspunderea pe care o poartă), tot părinții rămân cheia educației sănătoase.

PS: Apropo de părinți, am auzit în emisiunea asta despre un studiu referitor la corelația dintre educația în sistemul de stat/privat și succesul profesional ulterior. Iar dacă vă gândiți la mitul ăla care spunea că ”la noi se face carte, nu ca-n alte părți”, vă spun că asta poate că e (era?) valabil pentru comparații între sistemele de învățământ de stat. În alte țări (în special în SUA), învățământul privat e cu totul altă poveste. Însă chiar și în ciuda acestui aspect, studiul a descoperit că niciuna dintre cele 2 forme nu influențează semnificativ succesul ulterior. În schimb, gradul de implicare al părinților e hotărâtor.

Școala și abandonul școlar

Așa sună știrea:

Pe mine mă revoltă. Și mă revoltă de 2 ori: pe de o parte mi-e ciudă că pur și simplu se întâmplă așa ceva, dar și pentru că sunt o mulțime de puști care au posibilitatea să meargă la școală, nu-i obligă nimeni și nimic să muncească în loc să învețe, însă au senzația că școala nu e suficient de cool și n-au nevoie de ea. Nu e neapărat o atitudine mioritică și nicio societate nu e fundamentată exclusiv pe meritocrație, dar parcă în alte părți timpul cerne mai bine și mai clar valorile…

Oare dacă le-am spune adolescenților rebeli care-s prea ”șmecheri” pentru carte că școala intră în categoria lucrurilor pe care e mai bine să regreți că le-ai făcut decât să regreți că nu le-ai făcut ar deveni mai atractivă activitatea?

Baribal

E mare, e negru și e american. Ce să fie? Ei, dacă v-ați fi uitat azi la documentarul la care m-am uitat și eu, ați fi știut sigur că baribalul e un urs.

Voi ce-ați învățat azi de la TV? :)