Caută
Caută exact așa
Caută în titlu
Search in content
Caută în comentarii
Search in excerpt
Filter by Custom Post Type

Sa sau S-a

Sa este pronume posesiv și este ideal de folosit în situațiile de tipul cartea sa (cartea lui/ei).

S-a este o combinație de pronume reflexiv și verb auxiliar și, tocmai pentru că vorbim de 2 elemente, e firesc să le separăm prin cratimă: s-a dus (un fel mai firesc de a spune a dus pe sine).

Des sau De-s

[via Idei]

Ambele sunt corecte, iar distincția este destul de ușor de făcut dacă ne gândim cu ce l-am putea înlocui pe des/de-s în respectivul context. Astfel, dacă enunțul își păstrează sensul atunci când îl substituim cu frecvent, repetat, strâns, compact sau dens, cu siguranță este vorba despre adjectivul des. În caz contrar, probabil că vorbim despre o formă contractată pentru ”de îs” – ”de sunt” și ar trebui să se poată înlocui fără probleme cu (chiar) dacă.

Exemple corecte:

Îmi scrie des. (frecvent)

De-s proaspete, cumpără mai multe. (dacă sunt)

Miruna, îți mulțumim pentru sugestie și ne pare rău dacă n-am reușit să ne mișcăm suficient de repede cu răspunsul!

Iamă

Nu, nu vorbim despre vreo cratimă uitată din ia-mă (ia pe mine), ci despre iama din expresia a da iama. Ce-i drept, nu prea pot să-mi dau seama dacă toată lumea ar considera expresia ca fiind una uzuală, dar la mine în familie se folosea. Așadar, am preluat-o, mi-era clar ce înseamnă și am tot folosit-o la rândul meu. Și abia azi mi-am dat seama că niciodată nu mi-am pus problema dacă ar exista și o iamă de sine stătătoare și, dacă da, care ar fi sensul propriu.

Căutarea unui răspuns a scos rapid la iveală că, cel puțin după normele actuale, nu există iamă, ci doar iama și se folosește exclusiv în expresia a da iama. De fapt, pare să fi fost întotdeauna așa și inclusiv dicționarele vechi care menționează și forma iamă scriu despre sensul de jaf, pradă, dar tot în contextul aceleiași expresii.

A da iama = a da năvală, a se repezi;

A da iama prin = a risipi, a distruge (un bun).

Ceai sau Ce-ai

Este ceai când e substantiv, când e de mentă, de tei, de soc, de fructe de pădure sau orice altceva preferați la infuzie. Și este ce-ai când e pronume+verb (de exemplu, ce-ai pățit?).

Dacă v-am stârnit interesul, puteți citi mai multe despre cratimă aici și aici.

Frumuse-țe sau Frumusețe

În general, când văd câte o cratimă pusă aiurea pot să-mi explic de unde apare confuzia: ba există pentru același grup de litere și o variantă cu cratimă și una fără, ba există două locuri în care s-ar potrivi cratima, ba chiar și pe aia cu ”frumoas-o” pot să o înțeleg cât de cât. Dar frumuse-țe? De ce? De unde?

Păi… De nicăieri! Și adevărul e că toate confuziile au aceeași rădăcină – cei care nu pun cratimele la locul lor nu înțeleg ce rol au liniuțele alea rătăcite. Dar odată ce te-ai obișnuit să te întrebi ”de ce?” și intră în ecuație logica, totul devine clar…

Cu-n sau c-un

Mi s-a atras atenția că am greșit aici. Și cu ocazia asta mi-am dat seama că nu mi-am pus niciodată problema elidării vocalelor. Există reguli ”oficiale” care spun ce se poate înlocui prin cratimă și ce nu?

Probabil că discuția asta seamănă cu cea de aici, dar atunci părerile au fost împărțite. Iar acum chiar mi-ar plăcea să aflu dacă trebuie să corectez sau nu. Din punctul meu de vedere, vocala din ”cu” e la fel de brează ca cea din ”un”, așa că n-aș considera greșit nici ”cu-n” și nici ”c-un”.

PS: Un argument pe care l-am primit în favoarea lui ”c-un” a fost alternativa feminină ”c-o”. Dar asta chiar îl face pe ”cu-n” greșit?

[Actualizare ulterioară (ca să nu-i spun update)]: Nu pot să spun că m-a convins cineva ca ar fi greșit ”cu-n”, dar pentru că nici n-am primit voturi în favoarea lui, am să consider și eu de aici încolo că varianta corectă ar fi ”c-un”.

Cratime chinuite

Cred că eram prin clasa a II-a când mi-a cumpărat tata o cărticică foarte simpatică. Parcă avea o copertă movulie, dar în rest nu reușesc să-mi amintesc de ce-mi era atât de dragă. Oricum, cert e că afinitatea mea pentru cărticia aia mi-a făcut un mare bine, pentru că așa am învățat cum stă treaba cu cele mai problematice cratime. Țin minte că, oriunde ai fi deschis cartea, dădeai peste o pereche de omofone, iar fiecare membru al perechii (de exemplu, sau/s-au) avea pagina lui, cu o explicație sumară și câteva exemple grăitoare pentru uz.

Ceva mai recent am găsit într-un anticariat cartea Mioarei Avram – Ortografie pentru toți și, chiar dacă nu e cărticica din copilăria mea, are o secțiune dedicată omofonelor. Iar dacă mie mi-a rămas bine întipărită în minte informația prezentată sub formă de perechi, luați și voi de-aici:

a-i (prepoziție + pronume: pentru a-i vedea) și ai (articol: ai mei, substantiv regional: un ai, interjecție: ai!);

a-l (prepoziție + pronume: pentru a-l vedea) și al (articol: al meu);

a-și (prepoziție + pronume: pentru a-și aminti) și ași (substantiv: doi ași);

a-ți (prepoziție + pronume: pentru a-ți aminti) și ați (verb auxiliar: ați vrut, ați vrea);

c-a (conjuncție + verb: știu c-a venit sau conjuncție + articol: știu c-a mea e bună) și ca (adverb: ca la munte, conjuncție: ca să);

c-ai (conjuncție + verb: știu c-ai venit sau conjuncție + articol: știu c-ai tăi sunt aici) și cai (substantiv: doi cai);

c-al (conjuncție + articol: știu c-al tău e bun) și cal (substantiv: un cal);

c-am (conjuncție + verb: știu c-am greșit) și cam (adverb: cam târziu);

c-ar (conjuncție + verb: știu c-ar veni) și car (substantiv: un car de lemne);

că-i (conjuncție + pronume: că-i dai; conjuncție + verb: că-i bine) și căi (substantiv: două căi);

ce-a (pronume + verb: ce-a spus?) și cea (articol: cea mare);

ce-ai (pronume + verb: ce-ai spus?) și ceai (substantiv: ceașcă de ceai);

ce-i (pronume + pronume: ce-i dai; pronume + verb: ce-i aici) și cei (articol: cei mari);

ce-l (pronume + pronume: ce-l doare) și cel (articol: cel mare);

de-a (prepoziție + prepoziție: de-a dura; prepoziție + articol: de-a mea) și dea (verb: să dea);

de-al (prepoziție + articol: de-al meu), de-a-l (prepoziție + prepoziție + pronume: plăcerea de-a-l vedea) și deal (substantiv: un deal);

i-a (pronume + verb: i-a dat) și ia (verb: ia un măr);

i-ar (pronume + verb: i-ar da) și iar (adverb: iar pleacă; conjuncție: el pleacă, iar ea n-a venit);

i-au (pronume + verb: i-au dat) și iau (verb: iau un măr);

l-a (pronume + verb: l-a chemat) și la (prepoziție: la munte);

l-ai (pronume + verb: l-ai chemat) și lai (adjectiv: berbec lai);

l-aș (pronume + verb: l-aș chema) și laș (adjectiv: om laș);

l-ați (pronume + verb: l-ați chemat, l-ați chema) și lați (adjectiv: pești lați);

m-ai (pronume + verb: m-ai chemat, m-ai chema) și mai (adverb: mai așteaptă; substantiv: în mai);

m-ați (pronume + verb: m-ați chemat, m-ați chema) și mați (adjectiv: ciorapi mați);

m-au (pronume + verb: m-au chemat) și mau (interjecție);

mi-a (pronume+verb: mi-a dat) și mia (substantiv: o mia);

mi-i (pronume + pronume: mi-i dă; pronume + verb: mi-i bine) și mii (numeral: două mii);

n-a (negație + verb: n-a venit) și na (interjecție: na un măr);

n-ai (negație + verb: n-ai venit, n-ai veni), na-i (interjecție + pronume) și nai (substantiv: cântă la nai);

n-aș (negație + verb: n-aș veni) și naș (substantiv: un naș);

ne-a (pronume + verb: ne-a dat) și nea (substantiv: fulg de nea);

ne-am (pronume + verb: ne-am dat) și neam (substantiv: un neam);

s-a (pronume + verb: s-a dus) și sa (adjectiv posesiv: cartea sa);

s-ar (pronume + verb: s-ar duce) și sar (verb: eu sar coarda);

s-au (pronume + verb: s-au dus) și sau (conjuncție: el sau ea);

ți-i (pronume + pronume: ți-i dau; pronume + verb: ți-i bine) și ții (verb: ții minte);

v-a (pronume + verb: v-a plăcut) și va (verb: va raporta);

v-ar (pronume + verb: v-ar plăcea) și var (substantiv: apă de var);

vi-i (pronume + pronume: vi-i dau; pronume + verb: vi-i bine) și vii (adjectiv: oameni vii; substantiv: dealuri cu vii).

Cratima

Ieri am văzut un ”î-mi place”, iar azi am dat peste un ”aduce-a” și mi-am amintit că singurul motiv pentru care unii pun cratime aiurea este faptul că niciodată n-au încercat să înțeleagă motivele care justifică prezența ei. Așa că n-ar strica să ne amintim funcțiile cratimei, nu? De la DOOM citire și (pe alocuri) adaptare:

  1. redă pronunțarea ”legată” a unor cuvinte (de exemplu: dă-l, pentru că dă îl n-ar fi chiar o ”construcție firească” în limba română; de-abia în locul lui de abia atunci când se dorește rostirea în tempo rapid;  ducă-se-pe-pustii – o situație în care pur și simplu 4 cuvinte s-ar pronunța ”legat”). Totuși, cele mai frecvente confuzii pe care le-am observat sunt din categoria ”scrieți/scrie-ți” și cred că cea mai ușoară cale de a verifica dacă ”minusul” își are locul este căutarea unei forme extinse a cel puțin unuia dintre membrii ”ecuației cu cratimă”. Dacă e să luăm exemplul cu ”scrie-ți”, descoperim relativ ușor că se ajunge la forma asta de la ”scrie ție”, iar dacă are logică așa în context, cratima e la locul ei. Altfel, e doar verb și verbele nu se conjugă cu cratimă. Adică într-un enunț de genul ”scrie-ți ce vă vine în minte”, dacă ar fi să înlocuim bucățica ”dificilă” cu ”scrie ție ce vă vine în minte”, n-ar avea nicio logică, deci cratima n-ar trebui să apară acolo. Majoritatea formelor ”problematice” sunt legate de situații de tipul verb+pronume și verificarea nu e chiar dificilă, dar va necesita o perioadă de practică până ce consolidați noul automatism;
  2. redă rostirea în tempo rapid a situațiilor de compunere de tipul de-/ne-/re- + un cuvânt care începe cu î (de exemplu, de-nmulțit în locul lui deînmulțit, ne-ncetat în locul lui neîncetat sau re-ncălzit în locul lui reîncălzit); în general, sunt șanse mai mari să găsiți forme de acest fel în poezii, iar acolo apar din ”rațiuni prozodice” (adică, în termeni foarte simpli, folosirea lor nu e obligatorie, dar pronunția în tempo rapid ajută la păstrarea ritmului);
  3. marchează limitele dintre silabele unor cuvinte rostite sacadat, cu valoare stilistică (de exemplu, dacă ați vrea să accentuați ”Nemernicule!”, ați putea scrie ”Ne-mer-ni-cu-le!”);
  4. apare în anumite derivate; de exemplu: ex-ministru, non-eu, ultra-progresist (valoare de superlativ), ne-voie (atunci când se referă la ”absența voinței”, deci la sensuri mai puțin obișnuite), extra-extrafin sau endo-exocrin (derivate supraprefixate),  răs-străbun (pentru că prefixul ”răs” începe cu aceeași literă ca ”străbun”, cuvântul de bază);
  5. unește elementele unor cuvinte compuse (de exemplu, mai-mult-ca-perfect);
  6. unește componentele unor locuțiuni (de exemplu, calea-valea);
  7. leagă substantivul care denumește gradul de rudenie/relația socială de adjectivul posesiv (pe scurt, celebrul ”mă-ta” care are cratimă și vine de la ”mama ta”, situație perfect valabilă și pentru soră-ta, ta-su etc.);
  8. leagă articolul hotărât în cazul numelor literelor/sunetelor (x-ul, x-uri), substantivelor provenite din numerale cardinale notate cu cifre (de exemplu, 11-le ca metaforă pentru echipa de fotbal), cuvintelor împrumutate pentru care există diferențe între scriere și pronunțare (de exemplu, Bruxelles-ul sau show-ul) sau în cazul substantivelor provenite din abrevieri sau sigle (pH-ul, RATB-ul);
  9. apare în scrierea numeralelor romane/ordinale (al XIII-lea, a 11-a) sau în scrierea numeralelor fracționare (16-imi);
  10. marchează omiterea unei secvențe din interiorul cuvântului în anumite abrevieri (d-ta în locul lui dumneata sau P-ța Unirii în loc de Piața Unirii);
  11. se păstrează în abrevierile compuselor scrise cu cratimă (adică, dacă nord-vest sau locotenent-major sunt compuse cu cratimă, la fel vor fi și N-V sau lt.-maj.);
  12. poate lega unele interjecții identice, repetate accidental (hai-hai, ha-ha-ha etc.);
  13. poate lega unele cuvinte care se repetă, fie că se repetă integral (doar-doar, foarte-foarte) sau cu unele modificăr (încet-încetișor, singur-singurel).

bufnita-despartita-de-cratima

 

Frumoaso sau Frumoas-o

[via Idei]

Nu știu exact de ce, dar vocativul (cazul ”responsabil” cu interpelările) pare să ridice probleme mai mari când e vorba de genul feminin. Adică n-am prea văzut scris ”Ione-le!”, dar de ”frumoas-o” e plin Internetul. Regula de formare este pur și simplu adăugarea lui e (Ionele!), o (Frumoaso!) sau a grupurilor ule (Ionelule!), ori lor (Frumoaselor!), fără să fie nevoie de cratimă.

Dar să nu uităm că sunt și situații în care cratima stă bine înaintea lui o, însă este vorba exclusiv de situații în care o este de fapt o formă neaccentuată de pronume; de exemplu, învaț-o – este o formă contractată pentru învață pe ea.

Exemple corecte:

Ioano, adu-mi cartea!

Las-o să plece… (Lasă pe ea să plece).

Exemple greșite:

Fat-o, hai la mine!

Anunțo că nu mai pot veni.

Diana, îți mulțumim pentru sugestie!

PS: Există și situații (mai ales în sfera genului liric) în care se pretează elidarea unei vocale (renunțarea la o vocală), de regulă pentru un tempo mai rapid al pronunției; de pildă, făr-o petală este tot un fel de formă contractată, dar pentru construcția fără o petală, iar cratima are rolul de a înlocui ă-ul care a fost elidat. Desigur, cuvântul făro nu există în limba română și, teoretic, n-ar trebui să existe riscul de confuzie, dar…