Caută
Caută exact așa
Caută în titlu
Search in content
Caută în comentarii
Search in excerpt
Filter by Custom Post Type

Profesori și profesori

Cred că am fost printre puținii care n-au optat pentru modulul de psihopedagogie din facultate, dar eu am vrut să fiu 100% sigură că n-am să fiu tentată la un moment dat, prin cine știe ce circumstanțe financiare nefericite, să ajung la catedră. Nu mi-am dorit niciodată să devin profesor și nu cred că aș fi un profesor bun, iar asta nu pentru că mi-ar lipsi neapărat răbdarea sau alte abilități necesare, ci pentru simplul fapt că știu sigur că n-aș face-o din toată inima. Și mă întreb câteodată dacă-și pun suficient de mulți problema așa.

De fapt, am văzut cu ochii mei că pentru unii învățământul e soluția de avarie și o vreme fac asta strict pentru bani, așa mic și chinuit cum e salariul ăla. Ba, mai mult, din inerție, sunt destui care rămân la catedră până la pensie, acri și frustrați că n-au mai schimbat macazul și-și mai varsă oful din când în când pe cei din bănci. Eu, în schimb, mă gândesc mereu că e o meserie cu un grad enorm de răspundere și mi se pare de-a dreptul distructiv să practici asta în termeni de ”ziua trece, leafa merge”. Efectiv modelezi oameni și mentalități și, cine știe, poate chiar și-o vorbă aruncată-n vânt ajunge să schimbe destine. Adică, serios, câți oameni nu dezvoltă aversiuni față de materia X pentru că le-a fost antipatic profesorul? Cred că am pățit asta cu franceza și azi îmi pare rău. Sau pot să vă dau, culmea, un exemplu cu psihologia – dacă nu mi-aș fi dorit cu ardoare să fac asta de prin clasa a VII-a și-ar fi fost să-mi fac o părere bazată strict pe orele din clasa a X-a, astăzi aș fi fost sigur-sigur absolventă de altceva.

Bonus, de câțiva ani pare să fi apărut și specia aia de profesor care-și condiționează notele de la clasă de prezența la meditații și fluxul de bani aferent (de fapt, vreau să cred că am înțeles greșit povestea cuiva care-mi spunea că, mai nou, și-n clasele primare are cel mic de suferit dacă nu merge la ”after-school”-ul învățătoarei).

Însă eu nu vreau să mă gândesc așa la profesori. Port un mare respect pentru breasla asta și cred că, la fel ca-n fiecare domeniu, cei din categoria de mai sus sunt mai degrabă excepții, iar majoritatea își fac treaba destul de bine. Și mai sunt, la extrema cealaltă, oamenii care au cu adevărat har și fac performanță. Despre cei care m-au marcat pe mine v-am mai scris aici, însă astăzi vă scriu asta mai degrabă cu gândul la domnul Mircea Nedea, despre care am aflat aseară:

Primele note

Mi se pare drăguț că tot văd zilele astea în fluxurile de noutăți din rețelele sociale avalanșe de poze cu primele note din carnetele bobocilor și n-am niciun dubiu că trebuie să ai un sentiment aparte de mândrie ca părinte atunci când vezi că omulețul ăla pe care l-ai tot modelat are toate premisele pentru succes. În plus, cred cu tărie că până prin clasa a IV-a părintele ar trebui să fie principalul responsabil pentru ce, cum și cât învață copilul, așa că satisfacția primelor calificative (foarte) bune nu e doar tranzitivă (prin faptul că cel mic pare isteț și descurcăreț), ci și directă, semn că faci o treabă bună ca părinte.

Totuși, dacă odrasla voastră pare să fi început cu stângul, nu disperați! Prima notă din cariera mea de elev a fost fix 4. Da, P-A-T-R-U! Culmea, la matematică. Și spun culmea pentru că, pe lângă faptul că ulterior am tot fost premiantă, materia asta s-a dovedit a fi punctul meu forte și mai târziu nici integralele servite din plin la liceu, la mate-info, nu mi-au pus mari probleme. De fapt, dacă n-ar fi fost și examen la fizică pentru admitere, probabil că astăzi aș fi fost absolventă de Politehnică. Dar cert e că prima mea notă a fost de-a dreptul tristă și probabil un duș foarte rece pentru ai mei (un inginer auto-convertit în programator și o economistă). Nu cred că a fost neapărat o dezamăgire, pentru că nota cu pricina nu a fost o consecință a neștiinței, ci mai degrabă a unei erori de comunicare (așa îi spun eu, mama i-a spus mereu încăpățânare). Practic, aveam de făcut niște adunări și-mi amintesc foarte viu coloanele de genul ”2+3=?” din manualul ăsta:

Firește, adunările trebuiau rezolvate, doar că învățătoarea ne spusese ”copiați exact cum apar acolo”. Ei bine, eu am înțeles din formularea asta că ar trebui să le transcriu cu tot cu semnul întrebării, deși logica unui adult ar fi surprins că ideea era să copiem cu acuratețe exercițiile. N-aș fi întâmpinat nicio dificultate în a le rezolva, dar dacă învățătoarea ne spusese să fie exact ca acolo, cum să fac eu altfel?! Și-am tot ținut-o pe a mea și când mi s-au controlat temele și-a rămas așa cu mențiunea că vor fi consecințe dacă încasez o notă proastă. Inevitabil, a doua zi și-a făcut apariția ”scăunelul” roșu pe caietul meu. Inevitabil, de frică, n-am zis nimic acasă. Inevitabil, la ședința cu părinții din seara aceea a aflat și maică-mea. Inevitabil, au fost consecințe :)

Așadar, notele proaste nu sunt nici pe departe un predictor al eșecului și oricum e foarte discutabil în ce măsură mai reușește succesul școlar din sistemul de astăzi să garanteze succesul profesional/financiar ulterior. La fel, notele proaste nu sunt întotdeauna consecința intelectului precar și asta fără să punem la socoteală că nu-i musai ca toată lumea să fie bună la matematică sau la nu știu ce. Încurajați-vă copiii să-și construiască încrederea în ei, oferiți-le toate condițiile să experimenteze, lăsați-i să greșească și, cel mai important, ajutați-i să găsească ceva-ul ăla magic pe care l-ar face cu drag și îmbină ideal și înclinațiile lor native.

PS: Care a fost prima notă pe care ați luat-o voi? Care a fost prima notă proastă? La ce? De ce? Cum ați digerat-o? :)

Prima zi de școală

prima zi de scoala

Cu fix 20 de ani în urmă eram pentru prima dată într-o sală de clasă. Îmi amintesc cât de ciudate și minunate mi se păreau băncile, tablele din fața clasei și manualele pe care le-am găsit, fiecare, pe pupitru, sub câte o garoafă roșie. Îmi amintesc de figura blândă a învățătoarei. Îmi amintesc de poza de grup de la sfârșitul zilei și, desigur, de entuziasmul meu de atunci (mă rog, entuziasm generat nu de cele mai realiste motive, așa cum v-am povestit anul trecut, dar poate că e bine să rețineți de aici că cei mici gândesc altfel și pot fi motivați creativ). Nu-mi amintesc de niciun firicel de frică din ziua cu pricina, dar în anii care au urmat, odată ce înțelesesem mai bine că școala nu înseamnă chiar ce-mi închipuisem eu (respectiv caiete, adică foi multe pe care puteam desena), fiecare an școlar începea cu un amalgam de entuziasm și teamă…

Ciudat, astăzi simt iar un fel de entuziasm al unui nou început, deși nu intru în nicio etapă nouă, și-l pun pe seama unei tranzitivități a nostalgiei… Dar vouă, celor care chiar începeți astăzi un nou drum, vă doresc să-l începeți bine și să-l continuați și mai bine! Știu că acum nu pare așa, dar e aproape o certitudine că cei mai puțin complicați ani din viață sunt cei petrecuți pe băncile școlii. Bucurați-vă de etapa în care sunteți și învățați cât de mult puteți, pentru că asta pur și simplu n-are cum să vă strice! :)

Ce e bine să știi?

Am distribuit mai devreme pe pagina noastră de Facebook știrea asta. Și e drept că merită o discuție sănătoasă și știrea în sine, dar deocamdată mă macină unul dintre comentariile de acolo. În esență, cineva ne spune că nu toată lumea trebuie să știe de toate (”unui student la Politehnică nu cred ca îi trebuie comentarii și citate de autori sau să știe toată flora și fauna”). Poate că asta nu m-ar fi instigat la procesare atât de mult dacă n-aș fi descoperit recent (cu ocazia lepșelor cu lecturi) că sunt omuleți care cred, de exemplu, că beletristica e o pierdere completă de timp și că nu faci altceva decât să-ți umpli mintea cu prostii inutile în loc să citești o carte de specialitate, pe nișa ta, și să devii mai bun la ceea ce faci.

Inevitabil, mi-am amintit de ceva ce cred că v-am mai povestit, dar am să mai scriu o dată despre asta, pentru că și acum mi se pare o abordare foarte sănătoasă. Înainte de a începe clasa a IX-a, noi, bobocii, alături de părinți, am fost invitați în sala de lectură a liceului și cel care urma să-mi fie profesor de fizică ne-a spus că perspectiva lor e cam așa: în primii doi ani de liceu e important să înveți de toate, în principiu ca să-ți dai seama ce-ți place și la ce te-ai putea pricepe, iar în următorii doi ani ești liber să te specializezi, deci să pui mai mult accent pe materiile care ți-ar trebui mai departe la admitere etc. și s-o lași mai moale cu ce nu intră în prioritățile tale. Bine, între noi fie vorba, au fost destui profesori care n-au prea înțeles asta (sau, nu știu, poate ei n-au aderat la politica asta) și, în plus, în 2006, când am terminat eu liceul, se renunțase deja (din păcate) la examenul de admitere la multe facultăți și cam deveniseră importante mediile mari pe toată linia. În plus, eu am făcut mate-info și acolo chiar se fac de toate, dar am fost mereu recunoscătoare pentru asta, căci a fost o oportunitate grozavă de asimilare complexă și de dezvoltare sănătoasă a culturii generale.

Totuși, e drept, pe măsură ce înaintezi în viață, e musai să te specializezi și e nevoie de multă muncă până să devii cu adevărat priceput pe o anumită nișă. Însă mi se pare complet nefericit să nu mai vezi nimic altceva pe lângă domeniul tău. Poate că am eu noroc să mă învârt, profesional, într-un domeniu care mă obligă să fac cercetare frecvent pe subiecte foarte diferite și, pe lângă asta, să am și un nucleu stabil pe care să-l tot îmbogățesc. Apoi, se vede și din lista mea cu lecturi marcante că cele mai recente se leagă de interesele mele profesionale. Dar mă încăpățânez constant să-mi mai fac timp și pentru beletristică. De ce? Pentru că e o formă de relaxare, poate chiar de evadare din când în când. Și nu, beletristica nu e inutilă. Simplul fapt că afli un cuvânt nou dintr-un roman sau că te face curios să cauți mai multe informații despre un oraș ori o personalitate istorică etc. e sigur un câștig (asta fără să pun la socoteală că e o oportunitate minunată pentru defulare).

Cred cu tărie că lecturile multidisciplinare sunt esențiale pe tot parcursul vieții, pentru că informațiile variate se potențează reciproc și se leagă frumos într-un fundament care devine mereu bază sănătoasă pentru mai mult. Am mai scris și că sunt convinsă că sistemul actual de învățământ e depășit, pentru că pune prea mult accent pe asimilare într-o lume în care informația e extraordinar de ușor accesibilă. Dar nici n-ai cum să crești fără să asimilezi nimic. De pildă, gândiți-vă că exact în acest moment vă despart, probabil, câteva minute (poate doar secunde?) și câteva click-uri de un tratat de nanotehnologie. Dar ați înțelege ceva de acolo?

PS: Titlul a fost ales intenționat în termeni de ”ce e bine să știi” în detrimentul lui ”ce trebuie să știi”. Nu cred în trebuie absolut și știu bine că toți avem nevoi, preferințe, tendințe și scopuri foarte, foarte diferite. Iar ca să revin și la ideea inițială, sigur, poate că politehnistului nu-i trebuie să știe ”flora sau fauna”, dar s-ar putea să nu-i strice dacă citește câte ceva și despre ele.

Scrabble

Eu am avut întotdeauna scrabble în casă. De fapt, maică-mea a cumpărat jocul cu pricina de când era însărcinată și visa pe-atunci să ne jucăm împreună. Nu prea-mi amintesc să se fi întâmplat asta, pentru că mi-a ieșit în cale săculețul cu piesele cu mult înainte de a fi capabilă să joc (autentic) așa ceva și… Pe scurt, hai să zicem că, până să mă dezvolt cognitiv suficient de mult încât să am un vocabular rezonabil de bogat, spărsesem/pierdusem prea multe dintre litere ca să mai poată fi numit joc funcțional…

Abia prin gimnaziu am descoperit frumusețea jocului, grație profesorului meu de matematică. În timpul lui liber (și sunt convinsă că fără niciun fel de remunerație) organiza un ”cerc de jocuri”, iar doritorii se adunau Sâmbăta, la școală, și încingeau fel de fel de table (mai ales de șah și de scrabble). Apoi, prin liceu, am descoperit varianta asta online și încă mă mai joc ocazional pe platforma lor, dar ce-am descoperit eu cu adevărat interesant la ei au fost listele de cuvinte (nu sunt chiar congruente cu DOOM2 și nici nu mi-am pus problema de la ce vin abrevierile lor, dar dicționarul după care se joacă de obicei e LOC). Și lista care mă fascina în mod special era cea a cuvintelor formate din 2 litere. Pe unele le știam de la rebus, căci microbul ăsta chiar e activ la mine-n familie, dar cred că mai degrabă mai recent m-am întrebat și ce înseamnă (adică, de exemplu, știu probabil din clasele primare că im e un cuvânt valid, dar am impresia că abia de câțiva ani știu că înseamnă noroi, murdărie). Iar pe altele le-am descoperit mai recent – de pildă, xu (despre care v-am mai și spus aici) sau ut (”vechea denumire a notei do”).

Însă motivul pentru care vă scriu astăzi despre scrabble izvorăște din știrea asta. Cei care se ocupă de joc tocmai au adăugat 5000 de cuvinte în listele oficiale, iar printre ele apar și: selfie, bling, dubstep, hashtag, bromance, vlog etc. Și iar mă-ntreb dacă e bine sau rău că limba română are inerție mult mai mare decât limba engleză. De regulă, flexibilitatea și capacitatea de adaptare sunt calități foarte utile, dar când vine vorba de limbă nu pot să nu văd și că mai pierdem câte un pic din ce-i al nostru…

Tabloid

Îi știți pe cei de la Sector 7? Da, sunt cei care i-au învățat și pe ăia mai puțin citiți că ”mă-ta are cratimă”:

Dar nu despre asta vrem să vorbim, ci despre o capodoperă mai recentă:

Am râs copios la fiecare vizionare și, bonus, acum nu mi se mai urcă pulsul până la cer când văd titlurile alea retardate, ci pur și simplu îmi amintesc de maimuțica de mai sus și zâmbesc împăcată :)

PS: Știați că tabloid se referea cândva la un ”format de dimensiuni reduse față de cel obișnuit”? Între timp, am senzația că ”formatul obișnuit” aproape a dispărut…

Leapșa cu lecturile

Cei care aveți un cont activ pe Facebook sigur ați remarcat provocarea cu cele 10 titluri care i-au marcat pe unii și pe alții. Mie mi s-a părut o idee drăguță, chiar și prin simplul fapt că e o acțiune care vorbește despre cărți. E o gură de oxigen în marea de distribuiri de pisicuțe, citate plate, poze cu biănci și titluri de genul ”N-AI SĂ CREZI CE […]!!!”. Sigur că sunt destui care au pus în lista aia și titluri pompoase doar ca să pară nu-știu-cum, chit că n-au avut mari influențe asupra lor cărțile cu pricina. Ba, nici nu m-ar mira să fie destui și din categoria celor care n-au prea citit mare lucru în viața asta, dar s-au lăudat cu ”lecturi grele”. A, mai sunt și cei care se opun din principiu la orice acțiune ”de masă” (apropo, dacă simțiți nevoia s-o și spuneți răspicat de fiecare dată, se cheamă că cereți cel puțin la fel de multă atenție ca oricare dintre cei care participă și epatează cu asta).

Însă, per ansamblu, eu cred că a fost un demers util și cred că, cel puțin cititorii constanți, s-ar putea să se fi îmbogățit cu câteva titluri bune de studiat în viitorul apropiat. Pentru mine așa a fost și mi-ar plăcea să mai adun idei de lecturi, așa că lansez o provocare deschisă oricui dorește să o accepte.

Lista mea de 10 lecturi marcante (poate spre dezamăgirea unora) nu e ticsită de Kant și Kafka, ci arată exact așa și e ordonată aproximativ cronologic:

*0. Frații Grimm – Povești – nu știu dacă-și are locul neapărat în lista asta, dar pentru mine a-nsemnat ceva, pentru că (la 8 ani) a fost prima carte pe care am citit-o integral în viața asta

1. Lewis Caroll – Alice în Țara Minunilor (prima carte pe care am împrumutat-o de la bibliotecă, parcă prin clasa a II-a)
2. Calistrat Hogaș – Pe drumuri de munte (lectură de vară, prin clasa a IV-a, cu o amintire vie, din balcon, spre asfințit, citind și uitându-mă exact la munții care l-au inspirat pe autor)
3. George Călinescu – Enigma Otiliei (de aici mi-a rămas mie-n cap că femeile, într-o anumită formă, trăiesc doar până la 25 de ani :))
4. Emil Cioran – Pe culmile disperării (da, liceul e o perioadă complicată, iar ideile de genul ”simplul fapt că exist dovedește că lumea asta n-are niciun sens” se potriveau de minune cu tumultul interior al acelor vremuri)
5. George Orwell – 1984 (o lectură lungă și intensă, pentru că n-ai cum să nu te oprești des din citit ca să-ți pui fel de fel de întrebări)
6. Aldous Huxley – Minunata lume nouă (da, 1984 îmi trezise apetitul pentru distopii :D)
7. Bob Garfield – Publicitatea după Garfield (pentru că, deși nu mi-am dat seama la vremea lecturii, o bucată sănătoasă din actuala mea activitate profesională există astăzi grație influenței sale)
8. Dan Hill – Emotionomics (cartea care m-a convins iremediabil că orice decizie pe care o luăm e, întâi de toate, emoțională)
9. Nicholas Carr – Superficialii (m-a surprins cât de rapid și profund ne-a schimbat Internetul!)
10. James Gleick – Informația (o lectură complexă și complicată, dar e volumul din care am rămas cu cea mai mare cantitate de informație nouă față de orice altceva am mai citit)

*Pentru că trebuia să mă opresc la un titlu anume, Stephen King și Colin Forbes n-au putut să intre în listă, dar am citit sute de pagini scrise de ei și încă n-am găsit vreo scriere care să nu-mi placă.

PS: O formă simpatică de mișto la adresa acestei acțiuni găsiți aici. E un top al cărților ”pe care le-ai început, dar nu le-ai terminat niciodată”.

PPS: Și discuția pe care a inițiat-o Arhi poate fi interesantă. Eu nu sunt neapărat de acord și cred că, oricâți ani ai avea, se poate întâmpla ca un ceva exterior (de ce nu și o lectură?) să atingă exact ce trebuie, la momentul potrivit, și să schimbe cursul lucrurilor. În plus, provocarea asta nu limita lista la cărțile citite recent. De fapt, dacă mă uit bine la lista mea, aproape jumătate sunt lecturi din adolescență. În rest, lecturile recente parcă se filtrează mai mult după criteriul ”interese profesionale”, iar beletristica își face loc mai greu.

Bacalaureat – 2014 – sesiunea de toamnă

Ați prins știrea asta săptămâna trecută?

Pavel Ciobanu, un absolvent de liceu din Iași, cică nu s-ar fi prezentat la prima sesiune, pentru că a vrut să se asigure că va lua notă maximă. N-am spus nimic despre asta atunci, pentru că n-am vrut să fiu nesuferită, dar trebuie să recunosc că văzusem câteva fisuri în marele lui plan.

Sau poate pornesc eu de la o premisă greșită? Eu am pus semn de egalitate între ”nota maximă” și ”nota 10” și, din punctul meu de vedere, pentru nota 10 ai nevoie și de un pic de noroc. Oricât de bine pregătit ai fi, mai ales când ai emoții, există posibilitatea să mai greșești câte ceva, să nu citești cu atenție și să ratezi o nuanță, să te grăbești de-a binelea și să sari peste ceva etc. Sau pur și simplu să dai peste un corector care să aprecieze subiectiv, în defavoarea ta, vreo chichiță. Adică, pe scurt, e foarte ușor să pierzi pe undeva câteva sutimi și să nu pici fix pe ”10 curat”, așa că mi s-a părut o idee foarte, foarte proastă să amâni examenul pentru un obiectiv care parcă nu-i 100% în controlul tău. Și-apoi, chiar dacă, să zicem, reușești să iei 10, la ce te ajută? Sigur, e o chestie de palmares, dacă-ți iese, dar examenul ăsta e un hop fix până-l dai. După nu prea ai să mai ajungi să te gândești la el.

Apoi, dacă premisa mea e greșită, și nota maximă țintită nu era neapărat 10, oricum nota pe care a luat-o până la urmă e… Hai să-i zicem nu grozavă, nu cred că n-ar fi putut să se pregătească pentru nivelul ăsta și până la prima sesiune. Iar acum mă-ndoiesc teribil că a ieșit mai câștigat, pentru că la ora asta probabil toate locurile dezirabile (de la buget) puse la bătaie de facultățile bune sunt deja ocupate de la prima sesiune, așa că…

Și pe cuvânt că n-aș fi scris toată asta dacă n-ar fi insistat să se audă la televizor cu o poveste care dă bine. Altfel, oricând l-aș aprecia pe el în fața celor care s-au prezentat șmecherește și batjocoritor, poate-poate pică pe subiect, dar erau atât de paraleli încât n-au reușit decât să piardă niște ore bune de somn.

Cărți din hârtie sau electronice?

Știu multă lume care are probleme cu lecturile lungi de pe ecrane și, dacă mă gândesc bine, și eu preferam să-mi printez cursurile în facultate decât să le citesc de pe ecranul laptopului. Dar dacă mă gândesc foarte bine, cred că atmosfera cu foile împrăștiate pe lângă mine și ritualul sublinierii pasajelor importante cu markerul mă condiționau să printez mai mult decât vreun disconfort autentic în fața ecranului. Altfel, sunt deja ani buni de când multe dintre lecturile mele (ample, din timpul liber) se fac printr-un Kindle, însă e drept că pentru respectivele nu mi-am testat niciodată cunoștințele.

De ce vă spun asta? Pentru că am citit recent un articol care făcea referire la un studiu comparativ între cărțile ”clasice” și cele în format electronic și s-ar părea că tindem să înțelegem textele mai bine atunci când intrăm în contact cu ele ”pe hârtie”. Primul meu impuls e să spun că pentru mulți, mai ales de o anumită vârstă, dificultățile potențiale s-ar putea să țină de obișnuință – dacă toată viața ai asociat lectura cu hârtia, există posibilitatea să ai anumite rezerve, fie și inconștiente în eventualitatea în care alegi să te adaptezi.

Apoi, e bine să facem diferența între a citi de pe un monitor și lecturile de pe gadgeturile concepute special să facă asta. Primul proces poate fi, într-adevăr, mai puțin prietenos și e aproape o certitudine că obosește ochii. În schimb, Kindle și restul aparatelor din aceeași gamă se presupune că au fost concepute în așa fel încât să ofere o experiență cât mai asemănătoare cu cea ”clasică”, ba chiar cu avantaje (portabilitate, ajustarea luminozității, a constrastului, a mărimii fontului etc.). Totuși, cercetătorii par să fi constatat că mai sunt și alți factori care trebuie luați în considerație – de exemplu:

Atunci cand cititi pe hartie, puteti simti cu degetele gramada de pagini de pe partea stanga care creste, in timp ce gramada de pe partea dreapta se subtiaza. Aveti simtul tactil al progresului, pe langa cel vizual. Diferenta pentru cititorii de Kindle ar putea avea de-a face cu faptul ca fixarea unui text pe o hartie, si aceasta desfasurare graduala a hartiei pe masura ce progresati cu povestea, este un soi de descarcare senzoriala, care sustine simtul vizual si progresul in timp ce cititi.

În fine, problema cred că mai merită studiată și, chiar fără să am toate detaliile experimentului, aș putea găsi niște aspecte discutabile. Inclusiv pentru pasajul de mai sus îmi vine să spun că, totuși, progresul îl vezi și în format electronic (pagina X din Y), chiar dacă nu-l simți. Dar sunt curioasă, pentru voi cum e? Eu nu mă dedic exclusiv nici variantei pe hârtie, nici celei electronice și percep puncte în plus și în minus pentru fiecare. De pildă, am mai recunoscut cândva că mirosul de carte veche are pentru mine un farmec foarte aparte. La fel și cel de carte nouă, dar parcă mai puțin. În schimb, dacă e să plec undeva, apreciez oricând că-mi încap multe cărți în aproximativ 200g decât să-mi îngreunez bagajul cu niște volume.