Caută
Caută exact așa
Caută în titlu
Search in content
Caută în comentarii
Search in excerpt
Filter by Custom Post Type

Cărți audio

Țineți minte că v-am scris cândva despre cărțile în format electronic? Vă spuneam și atunci că eu m-am adaptat într-o bună măsură formatului electronic, deși citesc în continuare cu aceeași plăcere și de pe hârtie (mai ales pentru că mirosul de carte e ceva ce nu va putea fi înlocuit niciodată de un Kindle sau de oricare alt dispozitiv similar). Sigur că există, de fiecare parte, și împătimiți care susțin la extrem una dintre variante, dar adevărul este că părem să ne îndreptăm din ce în ce mai mult spre digital (în multe aspecte ale vieții de zi cu zi) și poate că nici elementul ecologic nu e de neglijat. Pe de altă parte, zău, nu-mi pot imagina o lume fără cărți pe hârtie și biblioteci pline…

Însă, pe lângă cele două categorii de mai sus, există și cărțile în format audio. Și nu pot să nu observ că am din ce în ce mai multe cunoștințe care au devenit fani împătimiți ai genului. Eu am avut o singură experiență cu audiobook-urile, respectiv cu:

Bine, a avut marele avantaj că era narată chiar de Neagu Djuvara și informația în sine mi s-a părut foarte interesantă, așa că a fost o experiență cât se poate de plăcută. Numai că am senzația că e un nivel ceva mai superficial de pătrundere a conținutului. OK, e drept, presupun că tuturor ni s-a întâmplat și să citim ceva, dar de fapt să ne lăsăm purtați de gând spre cu totul altceva, iar la final de pagină să ne dăm seama că, deși am parcurs textul, habar n-aveam ce tocmai citisem. Dar asta e ceva ce (probabil) ni se întâmplă destul de rar, iar în cazul informației receptate auditiv e chiar mai ușor să ne pierdem concentrarea și să ne mutăm atenția asupra altui obiect (de fapt, dacă-mi amintesc bine din facultate, chiar suntem construiți să ignorăm o bună parte a stimulilor auditivi și avem un întreg sistem de filtrare). Sau, mai pe scurt, e ca atunci când îți vezi de treabă prin casă și lași televizorul deschis pe fundal – nu ești atent decât dacă e să prinzi vreun cuvânt-cheie interesant…

Voi ce experiențe ați avut cu astfel de cărți?

Perle de la BAC – Ediția 2015

Știți ce observ eu de la an la an în perlele astea? Nu lipsa cratimelor, nu conjugările tâmpite, nici măcar erorile de logică. Pe astea, oho, le-a avut fiecare generație. Însă ceea ce pare să se manifeste din ce în ce mai accentuat e impertinența. Și lipsa crasă de discernământ…

file0001116868049

Adică, OK, public apar oricum doar perlele „senzaționale”, pentru că n-ar amuza și/sau șoca pe nimeni micile confuzii. La fel, vă rog să luați în calcul că fiecare generație a avut „isteții” ei. Dar mi se pare o diferență uriașă între a nu ști subiectul și a încerca să scrii ceva, cum îți vine, poate-poate și chestii de genul ăsta:

Otilia era o tipă introvertită, pentru că nu avea cont de Facebook, nici Twitter, nu se bucura de avantajele lumii online. Nu avea unde se „spovedi“ în faţa prietenilor din listă şi nu numai. Şi eu am crescut fără părinţi de mică, la fel ca Otilia, îi înţeleg tristeţea.

Cum să mai crezi în astfel de răspunsuri siropoase. După ce trăieşti în ţara asta în sărăcie lucie, nu poţi avea tupeul să-ţi întrebi nevasta aşa ceva. Cel mai bine o anunţi că ţi-ai găsit de lucru în Spania, cât câştigi şi de când pleci. Restul sunt romantisme.

Eu și tatăl meu nu avem o comunicare prea bună. El îmi spune mereu să nu mai vin dimineața de la club, eu îi spun că distracția maximă începe după miezul nopții, dar nu mă ascultă, așa că în loc să comunicăm, ne certam.

Trebuie să vezi întâi filmul, înainte să citești o carte, că e un fel de rezumat mai ușor de citit. Dacă nu s-a făcut film după carte, nici n-ar trebui să se dea la examen.

Bre, treziți-vă! Știu că la vârsta asta vi se pare că sunteți cocoși. Știu că vă place să ieșiți în evidență. Ba, într-o anumită măsură, înțeleg și că sunt printre voi unii cărora nu vă pasă de BAC și care nu mai credeți că diploma aia valorează ceva. Dar oricât de mult ați crede că școala e degeaba, că sistemul e inutil etc., NU are cum să vă ajute atitudinea asta mai departe, în viața de zi cu zi. Serios, e musai să învățați cât mai devreme să vă adaptați discursul la situație. NU e OK să spui anumite lucruri în anumite circumstanțe și/sau NU e OK să-ți exprimi niște idei într-o anumită formă. Sigur, sunteți liberi să o faceți, dar veți înțelege cândva că „NU e OK”-ul ăla de mai sus nu trebuie interpretat ca „nu e voie”, ci ca „aveți de câștigat dacă nu […]”.

PS: Perlele le-am pescuit de aici și mai găsiți acolo destule. Preferata mea este cea cu „reparată cu botox” pe post de sinonim pentru „trecută”.

Omul și Profesorul

Ați văzut și voi știrea asta? Vi se pare suficientă o penalizare de 15% din salariu pentru ce a făcut învățătoarea cu pricina? De fapt, cred că s-ar putea să nu vă mai amintiți exact despre ce era vorba, așa că vă ajutăm:

Sincer, mie mi se pare absolut înfiorător și n-am niciun dubiu că madam asta a sădit oarece traume în bieții copii. Totuși, vorbim despre copii din clasele primare, deci omuleți vulnerabili și în plină dezvoltare. Eu chiar cred că ‘mneaei ar cam trebui să-și piardă dreptul de a mai sta vreodată la catedră. Oricât de pregătită ar fi, dacă le vorbește așa elevilor, n-are ce căuta în breasla dascălilor…

Din păcate, exemplarele astea care nu fac deloc cinste tagmei pătează întreaga categorie profesională și uite așa se adâncește în cultura populară ura mocnită față de niște oameni care, în general, merită respect. E păcat că mulți dintre noi cădem atât de ușor în păcatul generalizării și am început să le punem etichete dure și nedrepte unora care nu merită asta. La urma urmei, fiecare breaslă are vârfuri și codițe. Iar asta dacă e să ne raportăm strict la aspectele profesionale. Dacă luăm în calcul și latura personală, e clar, în orice domeniu vom găsi oameni de tot felul: și buni, și răi, și egoiști, și meschini, dar și sinceri, și calzi, și dornici să ajute etc.. De ce ne-am aștepta ca profesorii să fie toți sfinți?

Însă la fel de adevărat e că, mai ales în funcțiile de mare răspundere (și aș include aici și modelarea minților fragede), ar trebui eliminați cei incapabili să-și facă bine treaba, chit că altfel ar fi oameni de treabă sau că au cine știe ce alte calități (dar cu relavanță secundară pentru profesia lor).

Ei bine, când vorbim despre profesori, învățători sau educatori, unele atribute-cheie pe care ar trebui să le bifeze cred că sunt: răbdarea, auto-controlul și calmul. Toți avem probleme în afara serviciului și le mai cărăm și la locul de muncă, dar să-ți verși frustrările pe niște copii influențabili mi se pare nepermis…

Și să nu credeți că poveștile astea-s de ieri, de azi și că au de-a face cu mitul „noii generații”. De exemplu, prima mea experiență cu profesorul de desen din clasa a șasea a fost terifiantă și nu pot decât să mă bucur că nu mi-a predat artele plastice decât doi ani. Avea reputația de a fi cam sărit de pe fix, dar nu m-am așteptat ca la prima oră să-l văd cum îmi ia de gât o colegă și o și ridică niște centimetri cu mișcarea asta. Știți cu ce păcătuise fata? Tocmai îi spusese un coleg o glumă și ea încă râdea când a intrat profesorul în clasă. Presupun că și-a închipuit că râde de el, dar, dacă mă gândesc bine, cred că așa ceva e infracțiune în toată regula. Prin comparație, aproape că e minor faptul că toți stăteam ca statuile în ora lui, că trebuia să ne prezentăm „operele” într-o manieră foarte fixistă (într-un punct fix, la colțul catedrei și să ținem planșele fix cu un deget, la mijloc), că ne mai spunea și de „dulce”, că n-aveam voie să vorbim sau să ne foim în bancă ori că țipa de fiecare dată când mai scăpa vreunul câte ceva de rămâneam toți împietriți. Ulterior am aflat că omul era foarte, foarte inteligent și avea nu știu câte brevete de inventator, dar chiar n-avea ce căuta la catedră. Circulau o mulțime de alte povești similare despre el și, hai, pentru mine a fost și-a trecut, dar colega mea luată de gât garantez că a fost marcată ceva mai profund de experiența asta.

Și la liceu, unde poate ați spune că ăștia mari sunt mai puțin sensibili, încă se mai poate să rămâi cu urme. Pe mine m-a ferit Universul să-l am profesor pe individul ăsta (individ care, apropo, a fost și inspector general și director adjunct), dar am o prietenă care a întrerupt orice relație cu materia numită fizică imediat ce l-a întâlnit. E un munte de om, impunător și ironic, care se urcă pe catedră, merge pe băncile elevilor, aruncă uneori cu diverse obiecte spre cei care greșesc etc. Nici despre ‘mnealui n-am dubii că n-ar fi foarte inteligent și sunt sigură că are calitățile lui, dar asemenea scene n-ar trebui să se desfășoare într-o sală de clasă.

Iar ca să termin, totuși, într-o notă optimistă, aș vrea să vă amintesc de profesorii care m-au marcat în bine și să vă dau și un exemplu de profesor de-o seamă cu mine, din atât-de-hulita-generație-nouă care-și face treaba exemplar. Am o prietenă care predă muzica, deci o materie pe care n-o privesc prea mulți cu cine știe ce seriozitate. Ba chiar are adesea eticheta de „materie de umplutură”, pusă acolo ca să mai ridice media, pentru că mai toți se așteaptă să aibă media 10. Ei bine, ea chiar se chinuie să-i facă pe copii să iubească materia asta și să contribuie la cultura lor generală. E de-o seamă cu mine și-n principiu e o mână de femeie, dar în primii ani de profesorat a tot făcut naveta (mai mult sau mai puțin decontat) în sate uitate de lume, care nici măcar n-au gară, cu trezit la 05:00, cu mers prin troiene, cu elevi nu neapărat dotați și/sau interesați etc. Toate acestea pentru un salariu ridicol, desigur… Recunosc că n-am înțeles pe deplin de ce a făcut asta, dar am un respect enorm pentru devotamentul cu care își face treaba și nu pot decât să mă bucur că în final a prins și ea catedre în oraș (deși tot trebuie să se împartă în trei școli și, zău, e tare tâmpit și nedrept sistemul de titularizare din învățământ).

Nimic nu se pierde. Totul se transformă

Așa se presupune că stau lucrurile când vine vorba despre energie și, probabil pentru că și cuvintele sunt vii, legea transformării funcționează și pentru dicționare. E drept că uneori facem mult mai mult decât să înlocuim o formă învechită cu una modernă și pare că pierdem concepte cu totul, dar asta se întâmplă pentru că respectivul nu-și mai găsește locul în contemporan. În schimb, ne îmbogățim cu o mulțime de concepte noi, pentru că lucrurile se tot schimbă în jurul nostru. De fapt, la cât de repede se schimbă, s-ar putea să asimilăm într-un ritm mult mai alert decât actualizăm și pierderile de pe drum. Și da, dicționarele (mai ales ale noastre) nici nu prea reușesc să facă față la schimbări în timp real.

Totuși, au și dicționarele altora inerție (deși mult mai mică decât a noastră), dar par să compenseze cu-n pic de exces de zel. De ce spun asta? Păi, vă invit la lectură. Pe mine chiar m-a pus serios pe gânduri acest articol din The New Yorker. Cum să scoți din dicționar ghinda? Da, nimic de zis, ne întâlnim infinit mai des și ne afectează semnificativ mai mult conceptul de broadband (de exemplu; ba, MP3 player-ul a fost pe val și cred că l-am și depășit deja până să ne actualizăm noi DOOM-ul), dar… Ghinda? Zău? :)

Lenea și oamenii inteligenți

Am norocul să cunosc mulți oameni inteligenți, dar nu pot să nu observ că mulți cam suferă de lene. De fapt, de ani buni încerc să răspund la ”de ce?”-ul din spatele fenomenului și cred că una dintre posibilele explicații rezonabile are legătură cu sistemul de învățământ. Practic, sistemul e făcut să acopere nevoile majorității și probabil că așa e normal să fie. Dar asta vine cu un preț – copiii cu nevoi speciale (din ambele extreme) nu pot fi stimulați corespunzător. Cei sub medie vor trăi cu frustrarea că veșnic nu înțeleg, că nu se pot ridica la nivelul solicitat și probabil vor tot crește cu niște traume și-i va bântui etern un sentiment de inadaptare (manifestat destul de des prin supape agresive). În schimb, cei din extrema cealaltă învață de mici că prind ușor și că nu-i nevoie să depună cine știe ce efort pentru a ajunge la rezultate bunicele, dar asta (cred eu) îi învață să fie cam leneși și-n plus, dacă nu trag deloc de ei înșiși, probabil că nici nu vor reuși să-și dezvolte adevăratul potențial.

Teoretic, ambele categorii ar trebui integrate în sisteme speciale, deși există un preț pe care-l plătesc cu toții pentru separarea de restul. Însă (per total) cred că beneficiile stimulării adaptate depășesc binișor consecințele negative ale delimitării de restul lumii.

Deștept sau Inteligent

Pentru subiectul acesta cred că trebuie să ne îndepărtăm puțin de dicționare, deși avem și-n DEX câteva indicii. De exemplu, probabil că nu e întâmpător faptul că deștept și-a consacrat și sinonime ca ”șiret, viclean, șmecher” și cred că suntem cu toții familiarizați cu expresia ”băieții deștepți”, ba știm bine inclusiv la cine se referă.

Totuși, cum percepeți voi diferența dintre deștept și inteligent? Din punctul meu de vedere, inteligența e mai degrabă potențial, în timp ce omul deștept este cel care și-a cultivat potențialul și-n plus reușește să fie abil și în practică. De fapt, se prea poate ca oamenii deștepți să stea binișor și la capitolul inteligență emoțională (și s-ar părea că aceasta este într-o măsură mai mare responsabilă pentru succesul din viața de zi cu zi).

Toleranță

E un moment bun al anului să lucrăm mai mult la toleranță, inclusiv când vine vorba despre greșeli gramaticale sau poate chiar despre romgleză. Zău, chiar sunt șanse mari să vă întâlniți de Sărbători cu ceva mai multă lume ca de obicei. Ba, se prea poate ca circumstanțele să vă oblige să interacționați și cu fel de fel de indivizi pe care i-ați plasa în mod normal destul de departe de cercul vostru intim. Iar contextul acesta s-ar putea să vă aducă față în față și cu oameni care spun, de exemplu, ”că au decât două zile libere” sau să vă întrebe ”by the way, ce mai faci?” etc.

De fapt, vă scriu asta pentru că tocmai am urmărit cu uimire o discuție dintr-o comunitate online care pornise de la un subiect absolut benign și se transformase într-o polemică aprigă de la un singur comentariu amețit, absolut deloc provocator. Și nu, comentariul n-avea cine știe ce legătură cu subiectul, doar că ideea exprimată era pusă într-o formă care, sincer, și pe mine m-ar zgâria pe retină. Însă e o ocazie bună să vă amintesc că, uneori, să faci complet abstracție de fond și să critici forma e fix la fel de deplasat cu a îngrămădi expresii din două limbi în aceeași propoziție scurtă, fie că ar fi la mijloc o chichiță sau o greșeală serioasă.

Așadar, e normal să observați, e OK să vă deranjeze, dar poate că nu-i musai să ne transformăm cu fiecare ocazie în ”naziști gramaticali”.

PS: Asta nu e neapărat valabil și pentru vocile care influențează un public numeros. De exemplu, Cicu ne-a atras atenția asupra campaniei Telekom cu #ShareuieșteFericit și-i mulțumim pentru sugestie. Ei bine, chiar luând în calcul că se adresează tinerilor și că ideea de ”share” e legată indisolubil de contextul la care se referă, avem, totuși, alternative românești care sună rezonabil și nu iau un verb englezesc și-l conjugă pocit după reguli românești…

Câți elevi ar trebui să fie într-o clasă?

În 1994, când am început eu școala, eram aproape 40 de elevi în clasă și cred că eram cel puțin câte opt clase pentru fiecare an (eu eram sigur la G și parcă mai era măcar un H după noi, dacă nu chiar și un I). Asta a însemnat că pe tot parcursul claselor primare încheiam orele cu forfotă la ușă, pentru că abia așteptau să se instaleze cei din clasele mai mari în sala în care învățasem noi dimineață. Și, culmea, eu am avut norocul de a învăța într-o școală aproape nouă (cred că era al doilea an de funcționare al unității cu pricina), deci nici nu vreau să-mi închipui ce aglomerație fusese înainte în celelalte școli din oraș. Totuși, când am ajuns în clasa a V-a deja încăpeam cu toții în același spațiu și nu, nu mai apăruse nicio școală nouă în cartier. Pur și simplu erau din ce în ce mai puțini copii înscriși în clasele mai mici și nu e niciun secret că natalitatea (nu doar în România) tot scade. Dacă vă interesează cifrele noastre, pot să vă spun, de aici, că:

Statisticile arată că în 1990 s-au născut cu aproape 50% mai puţini copii decât în anul 1989. Situaţia a devenit şi mai dramatică în ceea ce priveşte natalitatea în anul 1991. Atunci s-au născut cu 70% mai puţini copii decât în anul 1989.

Asta explică din plin cum de s-a eliberat atât de mult terenul în doar câțiva ani, mai ales că trendul descrescător a continuat și, dacă nu mă înșel, continuă și în prezent. Însă mulți ar spune că e de bun augur să fie mai puțini elevi în fiecare clasă și categoric 40 de copii/adolescenți sunt foarte greu de ținut în frâu, e dificil să stabilești cu fiecare o relație cât de cât semnificativă, plus n alte complicații. Totuși, cât de mici pot să rămână clasele?

Poate ați fi tentați să vă gândiți chiar la un număr foarte mic, în speranța că așa profesorul/învățătorul chiar ar avea timp să se ocupe pe-ndelete de fiecare mlădiță aflată în grija lui. Ba, poate chiar ar exista posibilitatea să se aplice tehnici personalizate pentru stilul și nivelul fiecărui elev, nu-i așa?

Ei bine, nu. Am aflat din David și Goliat că majoritatea profesorilor ar considera orice număr mai mic de 10 (poate chiar 12) ca fiind prea mic și ar prefera să aibă mai degrabă colective de 18-24 (poate chiar 30 de elevi). De ce? Pentru a stimula interacțiunea dintre ei. Școala nu e utilă doar prin prisma unui profesor care tot revarsă materie în fața învățăceilor. Printre altele, e important să existe și o masă critică, aptă să pornească și să susțină discuții și dezbateri la ore și, chiar mai important decât atât, este esențial ca fiecare elev să simtă că are suficient de mulți egali cu el. De pildă, dacă e să ne gândim la celebra distribuție normală, chiar și făcând abstracție de faptul că e un model ideal și cu atât mai apropiat de realitate cu cât grupul studiat e mai numeros, tot ajungem la concluzia că în fiecare clasă am avea niște așa-ziși codași, niște vârfuri și marea majoritate răsfirată între valorile extreme. Dar dacă avem foarte puțini elevi, există posibilitatea să avem exact câte un reprezentant pentru extreme și, zău, cam cât de izolați credeți că s-ar simți cei doi, fiecare pe criteriul lui?

Însă pentru problema dimensiunilor claselor există și studii riguroase care au căutat corelații între performanța școlară și numărul de elevi din fiecare clasă. Surprinzător sau nu, cele mai multe dintre ele au descoperit că, în general, un număr mai mic de elevi nu se asociază cu rezultate mai bune la învățătură. Firește, există și un aspect cultural de luat în seamă și s-ar părea că, cel puțin în ceea ce privește predarea matematicii și a disciplinelor științifice, există doar două țări unde s-ar putea ca elevilor să le priască apartenența la colective ceva mai mici – Grecia și Islanda. Totuși, România pare să facă parte dintre ”sistemele de învățământ cu nouă clase în care putem elimina efectele pe scară largă ale reducerii numărului de elevi din clase”.

Curiozități lingvistice

Presupun că toți putem fi de acord că orice limbă în uz e vie și asta înseamnă că pe de o parte avem cuvinte care mor, pentru că (din varii motive) pur și simplu nu le mai folosim la scară largă, iar de cealaltă parte avem mecanisme de îmbogățire a limbii. Sper că nu greșesc, dar am impresia că unul dintre cele mai prolifice mijloace de îmbogățire a vocabularului e împrumutul din alte limbi. Sigur, avem frecvent discuții despre utilitatea unor împrumuturi sau asupra formei în care adoptăm noile cuvinte, dar e o certitudine că limba română (repet, ca orice altă limbă vie) e în continuă schimbare.

Poate că sunt limbi care tind să împrumute mai mult și probabil că așa-numitele limbi de circulație internațională împrumută mai puțin în timp ce-și exercită influența. Dar chiar și cele din urmă se îmbogățesc din interacțiunile cu celelalte – gândiți-vă doar la engleză, marea vedetă lingvistică a momentului; dominația ei vine pe filiera americană, nu britanică, și, zău, câte culturi nu se împletesc în SUA? În plus, granițele se estompează din cel în ce mai mult în epoca Internetului și a globalizării, iar influențele reciproce de tot felul tind să se intensifice. Oricum, ce vreau să spun e că, probabil exceptând vreun trib nedescoperit încă (deci o cultură fără contacte cu exteriorul), nu mai putem vorbi de limbi pure. La oricare v-ați gândi, cu siguranță veți descoperi fel de fel de împrumuturi, dictate de varii contexte istorice și economice.

Și cu asta în minte am început să mă întreb care ar putea fi considerate, totuși, cele pure. Primul meu gând a fost spre limba latină, dar considerând câte popoare și teritorii a înglobat Imperiul Roman, mi-e clar și fără să cercetez în detaliu că fiecare nouă cucerire a îmbogățit cumva și graiul. Există așa-numita latină veche, respectiv cea folosită până în anul 75 Î.Hr., dar chiar și ea se bazează pe ceva mai vechi, pe o moștenire din verborum vetustas prisca.

Așadar, vă-ntreb, există vreun curs (poate la Litere?), vreun studiu sau vreo carte care să vorbească despre istoria lingvisticii? Mi-ar face mare plăcere să aflu care au fost primele limbi ale lumii și pe ce fundamente s-au format. Deocamdată nu pot să-mi imaginez decât că aveau un vocabular destul de limitat, căci și universul primelor grupuri de oameni era destul de mărginit…