Caută
Caută exact așa
Caută în titlu
Search in content
Caută în comentarii
Search in excerpt
Filter by Custom Post Type

Primul film documentar despre Eminescu

L-am găsit anul trecut și vizionarea a fost o experiență destul de interesantă. Cred că ar fi o zi bună să-l (re)vedeți și voi:

Pecuniar

Pentru că multe dintre urările de Anul Nou includ ideea de belșug și pentru că am dat peste o informație care mi s-a părut interesantă, astăzi vă scriu despre bani. N-am să vorbesc despre pecuniar în sine (deși sunt sigură că știți că se referă la bani) și nici măcar despre leii noștri (actuali), ci despre monedele vechi. De exemplu, eu m-am ”împiedicat” adesea de florini și crăițari în lecturile mele și, chiar dacă întotdeauna îmi stârneau curiozitatea conceptele, niciodată nu m-am oprit din citit ca să caut în mod special câte ceva despre ele. Însă am găsit aproape din greșeală niște informații utile când am vizitat recent Cetatea Neamț:

Prima mențiune a circulației monetare moldovenești se află într-un document al lui Petru I Mușat, din 10 februarie 1388, ultimele emisiuni datând din timpul lui Dabija Vodă (1661-1665).

Principalele tipuri de monede, reale și ideale, au fost:

Asprii de argint, utilizați în sec. XIV-XVII. Pentru aceștia se mai folosea și denumirea de bani.

Crăițarii. Emiși de Austria și de Polonia.

Ducații de argint și de aur. Au fost emiși de Veneția și de Kremnitz.

Florinii de aur. Emiși la început de Florența, imitați apoi și de Austria și Ungaria. Florinii emiși de acestea din urmă erau bătuți din argint.

Galbenii. Întâlniți ca monede reale, de aur, dar și ca monede ideale de calcul, erau emiși de Veneția, Genova, Ungaria, iar din sec. XVII și de Transilvania.

Groșii. Monede de argint, emise de Ungaria, Polonia, Boemia.

Leul. Monedă de argint, asemănătoare cu talerul olandez. La început, un leu era echivalent cu 133 de aspri.

Ortul. De argint de mai multe tipuri: polon, turcesc, de Brandenburg.

Paraua. Monedă mică de argint, turcească.

Potronicul. Monedă de argint, de origine polonă.

Șilingii. Singurele monede moldovenești din intervalul 1601-1821, realizate din aramă.

Talerul. Monedă ideală de calcul, dar și monedă reală, de argint. Au existat taleri olandezi, burgunzi, rusești, turcești, venețieni.

Zloții. Erau monede de aur și argint, cu valori diferite.

Și pentru că e prima dată când vă scriu în 2014, vă urez și un an nou minunat, cu belșug, sănătate și orice altceva vă mai doriți fiecare! :)

Sărbători fericite!

Să fiți sănătoși, să nu vă lipsească nimic și să petreceți exact așa cum vă doriți!

bufnita scri.ro glob

Numai bine,

Emi și Alex, echipa scri.ro.

Dezinteresat

Indiferent ce am spune (și indiferent cât de mult ne-am strădui să alegem cei mai simpliști termeni) tot ceea ce emitem poate fi interpretabil. Unii se agață de ton, alții de punctuație, probabil că aproape toți de filtrele perceptive personale (care adesea devin celebrii ”ochelari de cal”) etc. Însă e clar că și dacă am încerca să privim cât mai obiectiv cu putință un mesaj, întregul va fi mereu mai mult decât suma părților, pentru că cele din urmă se influențează reciproc.

Am ajuns să scriu asta pentru că m-am tot gândit în ultima vreme la puterea contextului. Și poate că din pricina acestui gând m-a lovit azi din plin (dar aproape fără motiv) diferența dintre valențele lui dezinteres. Ce prăpastie se așterne între nobilul ”a ajuta dezinteresat” și reproșul ”e total dezinteresat de ce face la școală”…

Prima zi de școală

Cea mai bună prietenă a mea din copilărie era cu 2 ani mai mare decât mine, deci e ușor de dedus că a început școala înaintea mea. Doar că evenimentul ăsta, la pachet cu faptul că avea multe, multe caiete (ceea ce în mintea mea se converteau în multe foi numai bune pentru desenat) a aprins în mine dorința arzătoare de a merge mai repede la școală. Așa că, după multe insistențe, m-au înscris ai mei la școală, deși aveam doar 6 ani. Sigur că am avut și eu multe caiete, dar probabil că vă dați seama că fantezia mea cu desene s-a năruit rapid :)

Însă până la prăbușirea visului, îmi amintesc foarte clar că prima mea zi de școală a fost marcată de un entuziasm teribil. Și făcând abstracție de motivația mea îndoielnică, vreau să cred că mii de elevi au început azi școala cu la fel de mult entuziasm. Sper că au pășit cu dreptul, că sunt dornici să asimileze, iar despre cei mai mari mi-ar plăcea să cred că au început noul drum cu-n dram sănătos de responsabilitate. Școala chiar e importantă, iar carențele din perioada asta de formare se suplinesc ulterior cu mare efort. În cel mai rău caz, gândiți-vă că oricum ați lua-o și orice ați alege apoi în viață, chiar n-are cum să vă încurce o minte lucrată.

Ziua Limbii Române

S-ar putea să nu știți, dar astăzi e sărbătoare. Și probabil că cea mai potrivită manieră de celebrare a ocaziei este vorbirea corectă. Așa că vă urăm un plus de rigoare! :)

Un profesor bun

După încă un ”BAC” glorios, țineți-vă bine că zilele astea se va discuta sigur și despre rezultatele de la examenul de titularizare. Dar trecând peste notele mici, lipsa de interes a unora și a altora, fraude, scandal și toate celelalte, eu am ales să mă gâdesc la altceva. Și mă tot gândesc serios la asta de ceva timp – ce intră în ”ecuația” unui profesor bun?

Răspunsul la care am ajuns până acum e destul de vag și n-are niciun fel de valoare predictivă. Adică n-am găsit o matrice riguroasă de atribute, dar pot spune cu certitudine că toți dascălii pe care i-am considerat profesori buni au reușit să trezească în mine curiozitate. Pur și simplu m-au făcut să-mi doresc să aflu mai multe despre materia lor. Unii au făcut-o cu răbdare, alții cu umor, măcar unul cu ironie etc. Însă toți au reușit să-mi dea suficient de multe informații încât să-mi alimentez cultura generală, să înțeleg în linii mari conceptele de bază și, mai important, să pot să construiesc peste ele prin efort individual.

Voi ce credeți că-l caracterizează pe un profesor bun?

De ce e bine să scriem corect?

Sigur că la întrebarea de ieri nu puteau exista răspunsuri corecte sau greșite, dar adevărul e că mă gândisem la altceva când v-am lansat provocarea. Și-mi dau seama că, la fel ca-n orice altă situație de viață, dacă nu ceri clar și răspicat ceva anume, sunt șanse mici să primești fix ”ceva”-ul ăla pe care-l aveai tu în minte. Așa că azi nuanțez ideea…

Hai să presupunem că v-ar întreba copilul vostru de ce e bine/important să învețe să scrie corect. Ce i-ați răspunde? Hai să presupunem în continuare că răspunsurile de genul ”pentru că așa trebuie”/”pentru că așa zic eu” nu sunt variante bune, iar dintre variantele de ieri cred că prea puține ar fi potrivite (în niciun caz cea cu ”e mai bine să fi … decât să fii …”, pe care am citit-o în 2 comentarii). De asemenea, dacă ați fost deja la un moment dat în viață în situația de a răspunde la întrebarea asta, vă rog să vă gândiți dacă răspunsul ar mai fi racordat la realitatea de astăzi.

De ce să scriem corect?

Hai să presupunem că-i atrageți cuiva atenția asupra unei greșeli. Hai să presupunem că-i spuneți asta calm, frumos, fără nicio urmă de ironie și individul cu pricina chiar percepe obiectiv ce și cum i s-a spus. Și hai să mai presupunem că, la rândul său, individul vă răspunde tot fără ironie, dar și fără agresivitate:

– Dar de ce ar trebui să scriu corect?

Eventual mai adaugă și ceva de genul ”ceilalți oricum înțeleg, în esență, ce am vrut să spun, fie că n-am pus o cratimă sau am pus una în plus și independent de numărul de i-uri de la finalul unui verb sau al unui substantiv”.

Ce i-ați răspunde mai departe? Și hai să mai presupunem că ”pentru că așa trebuie” nu e un răspuns corect.