Caută
Caută exact așa
Caută în titlu
Search in content
Caută în comentarii
Search in excerpt
Filter by Custom Post Type

Ce e bine să știi?

Am distribuit mai devreme pe pagina noastră de Facebook știrea asta. Și e drept că merită o discuție sănătoasă și știrea în sine, dar deocamdată mă macină unul dintre comentariile de acolo. În esență, cineva ne spune că nu toată lumea trebuie să știe de toate (”unui student la Politehnică nu cred ca îi trebuie comentarii și citate de autori sau să știe toată flora și fauna”). Poate că asta nu m-ar fi instigat la procesare atât de mult dacă n-aș fi descoperit recent (cu ocazia lepșelor cu lecturi) că sunt omuleți care cred, de exemplu, că beletristica e o pierdere completă de timp și că nu faci altceva decât să-ți umpli mintea cu prostii inutile în loc să citești o carte de specialitate, pe nișa ta, și să devii mai bun la ceea ce faci.

Inevitabil, mi-am amintit de ceva ce cred că v-am mai povestit, dar am să mai scriu o dată despre asta, pentru că și acum mi se pare o abordare foarte sănătoasă. Înainte de a începe clasa a IX-a, noi, bobocii, alături de părinți, am fost invitați în sala de lectură a liceului și cel care urma să-mi fie profesor de fizică ne-a spus că perspectiva lor e cam așa: în primii doi ani de liceu e important să înveți de toate, în principiu ca să-ți dai seama ce-ți place și la ce te-ai putea pricepe, iar în următorii doi ani ești liber să te specializezi, deci să pui mai mult accent pe materiile care ți-ar trebui mai departe la admitere etc. și s-o lași mai moale cu ce nu intră în prioritățile tale. Bine, între noi fie vorba, au fost destui profesori care n-au prea înțeles asta (sau, nu știu, poate ei n-au aderat la politica asta) și, în plus, în 2006, când am terminat eu liceul, se renunțase deja (din păcate) la examenul de admitere la multe facultăți și cam deveniseră importante mediile mari pe toată linia. În plus, eu am făcut mate-info și acolo chiar se fac de toate, dar am fost mereu recunoscătoare pentru asta, căci a fost o oportunitate grozavă de asimilare complexă și de dezvoltare sănătoasă a culturii generale.

Totuși, e drept, pe măsură ce înaintezi în viață, e musai să te specializezi și e nevoie de multă muncă până să devii cu adevărat priceput pe o anumită nișă. Însă mi se pare complet nefericit să nu mai vezi nimic altceva pe lângă domeniul tău. Poate că am eu noroc să mă învârt, profesional, într-un domeniu care mă obligă să fac cercetare frecvent pe subiecte foarte diferite și, pe lângă asta, să am și un nucleu stabil pe care să-l tot îmbogățesc. Apoi, se vede și din lista mea cu lecturi marcante că cele mai recente se leagă de interesele mele profesionale. Dar mă încăpățânez constant să-mi mai fac timp și pentru beletristică. De ce? Pentru că e o formă de relaxare, poate chiar de evadare din când în când. Și nu, beletristica nu e inutilă. Simplul fapt că afli un cuvânt nou dintr-un roman sau că te face curios să cauți mai multe informații despre un oraș ori o personalitate istorică etc. e sigur un câștig (asta fără să pun la socoteală că e o oportunitate minunată pentru defulare).

Cred cu tărie că lecturile multidisciplinare sunt esențiale pe tot parcursul vieții, pentru că informațiile variate se potențează reciproc și se leagă frumos într-un fundament care devine mereu bază sănătoasă pentru mai mult. Am mai scris și că sunt convinsă că sistemul actual de învățământ e depășit, pentru că pune prea mult accent pe asimilare într-o lume în care informația e extraordinar de ușor accesibilă. Dar nici n-ai cum să crești fără să asimilezi nimic. De pildă, gândiți-vă că exact în acest moment vă despart, probabil, câteva minute (poate doar secunde?) și câteva click-uri de un tratat de nanotehnologie. Dar ați înțelege ceva de acolo?

PS: Titlul a fost ales intenționat în termeni de ”ce e bine să știi” în detrimentul lui ”ce trebuie să știi”. Nu cred în trebuie absolut și știu bine că toți avem nevoi, preferințe, tendințe și scopuri foarte, foarte diferite. Iar ca să revin și la ideea inițială, sigur, poate că politehnistului nu-i trebuie să știe ”flora sau fauna”, dar s-ar putea să nu-i strice dacă citește câte ceva și despre ele.

Citim, citim, dar ce citim?

Ieri m-am bucurat să aflu că și altora li se pare că, în general, se citește mai mult. Însă n-am reușit să aflu și ce fel de cărți se citesc. Așa că azi am investigat și m-am uitat cu atenție la câteva librării online și la topurile lor. E drept că profilul consumatorului care dă comandă online s-ar putea să fie diferit de cel al omulețului care cumpără direct din librărie sau caută atent în anticariate, dar am  găsit în fiecare top și manuale, și cărți utilitare, și celebrele cărți motivaționale, și lecturi ușoare, și clasici, și opere care au stat la baza unor filme de succes etc. De asemenea, chit că topurile nu semănau foarte bine între ele (probabil din rațiuni de poziționare și strategie a afacerii), în toate am găsit dicționare (fie DEX, fie DOOM, fie amândouă, eventual la pachet cu încă o carte de gramatică). Iar interesul pentru ele îmi dă speranță.

Dar adevărul e că am început să mă gândesc la ceea ce alegem să citim grație unei cărți anume:

Am văzut-o în urmă cu vreun an la un automat de cărți, pe unul dintre peroanele de la stația de metrou Piața Victoriei. Desigur, am fost surprinsă că există o asemenea carte, dar nu mi-a luat mai mult de câteva stații ca să mi-o scot din minte. Și probabil că n-aș fi ajuns să scriu despre ea dacă n-aș fi regăsit recent aceeași senzație de uimire la altcineva. Doar că tura asta am decis să nu judec volumul după copertă că poate o fi doar un titlu provocator/metaforic/ironic. Însă, citind sumarul de aici, am dedus că titlul poate fi interpretat în cel mai propriu sens cu putință, iar cartea pur și simplu reflectă realitatea din teren – da, s-ar părea că aceasta este una dintre metodele folosite pentru a avansa profesional și nici măcar nu e singura din categoria ”moralitate îndoielnică”. Iar acum nu pot să nu mă întreb ce se poate învăța din lectură. Va avea cineva o revelație și își va da seama că nu se folosește chiar de toate atuurile din dotare? Sau ar trebui să-i ajute pe cei care au făcut uz de asemenea metode să doarmă liniștiți? Ori e pur și simplu o carte descriptivă – da, lucrurile astea se întâmplă, ca ploaia? Chiar poți să ieși mai câștigat după ce-i parcurgi filele?

Și pornind de aici, vă mai întreb, credeți în lecturi nocive? Categoric există cărți bune și cărți proaste, chiar dacă stabilim că fiecare avem clasificări personale. În plus, v-am mai spus că eu tind să cred că și dintr-o carte proastă se poate învăța câte ceva. Dar credeți că există și conținut care poate să facă rău? Sau conținutul e conținut și atât, iar valoarea lui e dependentă de filtrul cititorului?

Mi se pare mie, sau citim un pic mai mult?

Nu știu sigur dacă am dreptate, dar trăiesc cu impresia că în ultimii ani lumea a reînceput să pună mâna pe cărți. Probabil că tind să cred asta pentru că au fost destul de multe campanii pe tema lecturii, dar mai ales pentru că demersul unor ziare de a se vinde la pachet cu fel de fel de cărți a părut să aibă mare succes. Însă mi-e greu să-mi dau seama dacă ziarele cu pricina au inițiat practica asta din cauza unei nevoi reale sau oamenii le-au cumpărat strict pe principiul ”la ofertă”. La fel, pentru campanii, e greu de făcut distincția dintre impact real și mesaj propagat doar așa, pentru că dă bine să spui că susții cititul.

Totuși, pot să vă spun sigur că în București lumea chiar pare să citească și sunt șanse mari să surprinzi în actul lecturii cel puțin câte un om/garnitura de metrou, la orice oră din zi. Iar dacă vă gândiți că e așa doar pentru că par condițiile mai prielnice (deh, drum lung cu metroul, citesc și ei, ce să facă altceva?), vă anunț că asta e o scuză. Eu sunt fanul cărții de pe noptieră și exact prin metoda asta mi-am atins scopul de o carte/săptămână în 2012. Bine, în 2013 l-am descoperit la un moment dat pe Stephen King și de atunci am tot citit multe povestioare de-ale lui pe Kindle, așa că mi-e greu să spun dacă am avut o rată chiar la fel de bună (apropo, funcționează bine și sistemul Kindle-ul de pe noptieră :).

Dar vouă cum vi se pare? Se citește mai mult în 2014 decât se citea, de exemplu, în 2006? Și, desigur, mă refer strict la cărți, pentru că postări de pe bloguri, statusuri de pe Facebook, tweet-uri etc. sigur citim mai multe, dar nu le-aș pune în aceeași categorie. Poate că unele sunt la fel de capabile să furnizeze informație brută (deși credibilitatea surselor e o altă discuție) și poate chiar reușesc uneori să ne facă să ne punem oarece întrebări despre viață și noi înșine, însă nu e același tip de lectură.

PS: Dacă și vouă vi se pare că se citește mai mult, ați remarcat și ce fel de cărți se citesc cu mai mult spor? De pildă, aș pune pariu că se vând și se citesc de zor cărți motivaționale. Eu nu sunt un mare fan al genului, pentru că mi se pare că mulți au de fapt o problemă cu voința și nu cu motivația (da, sunt procese psihice strâns legate, dar problematice nu sunt impulsurile momentane ci demersurile de cursă lungă). În plus, prea mulți dintre cititori par să rămână cu impresia că e de ajuns să-ți dorești și o să ți se întâmple sau că atitudinea pozitivă e marea și singura cheie, însă acestea sunt condiții necesare nu și suficiente. Totuși, independent de părerea mea, s-ar părea că sunt destui care au fost inspirați de așa ceva și mult mai mulți care caută genul. Altfel, fără cerere, ar dispărea complet de pe piață, iar realitatea arată contrariul.

Stelă

Spuneți drept! Câți știați de existența cuvântului stelă? Eu l-am descoperit recent într-un articol de aici.

Stelă = mic monument cu caracter comemorativ, în formă de coloană sau de pilastru, alcătuit dintr-un singur bloc de piatră și purtând de obicei inscripții sau sculpturi, specific antichității.

Romane picarești

Rușine mie, pentru că am ratat specia asta de roman! De fapt, citind definiția, n-am ratat-o, dar nu știam că se cheamă așa…

Așadar, dacă nici voi nu știați, să știți de acum înainte că un roman ”care, prin intermediul personajelor aparținând mediului interlop (cerșetori, vagabonzi, aventurieri etc.), investighează cele mai diverse medii sociale, moravuri etc. și face o critică ascuțită relațiilor sociale” e un roman picaresc. E drept că pare să se aplice mai degrabă unor opere literare spaniole din sec. XVI-XVII, dar rețineți caracteristicile, esența realistă și conceptul de personaj-tip ”picaro”.

Serendipitate

Iar n-am să am DOOM-ul la îndemână o vreme, așa că vă rog să mă corectați dacă spun prostii. Însă din resursele online pe care le am la dispoziție, îmi dau seama că limba română încă nu a îmbrățișat conceptul de serendipitate (deocamdată apare doar într-un dicționar de neologisme): ”fenomenul sesizării anumitor aspecte ale descoperirilor întâmplătoare”. Și dacă bănuiți că ”părintele” serendipității e un cuvânt din limba engleză, aveți dreptate, dar pun pariu că niciodată nu v-ați întrebat cum a apărut ”serendipity”:

Folosit pentru întâia oară într-o scrisoare din 1754 a romancierului englez Horace Walpole, cuvântul derivă dintr-un basm iranian, intitulat Cei trei prinți din Serendip, ai cărui protagoniști ”descopereau mereu, din întâmplare și prin sagacitate, lucruri pe care nu le căutau.

Fragmentul de mai sus este dintr-o carte care mie mi se pare foarte interesantă – De unde vin ideile bune? Istoria naturală a inovației (Steven Johnson). Și am vrut neapărat să apară și aici pentru că mi s-a părut o poveste deosebită despre îmbogățirea unei limbi. În plus, mi-ar plăcea ca și limba română să împrumute ”oficial” serendipitatea, pentru că nu știu să avem un termen potrivit pentru concept, iar asta fără să punem la socoteală utilitatea lui în condițiile în care multe dintre marile descoperiri științifice au fost și continuă să fie întâmplătoare (dintre exemplele celebre nu vă reamintesc decât de mărul lui Newton sau momentul ”Evrika!” din cada lui Arhimede).

Despre greșeli

Îi știți pe cei care par să aștepte mereu ziua de luni ca să înceapă ceva? Ba o dietă, ba să meargă la sală, ba să se lase de fumat etc. Adevărul e că lunea e un punct bun de început, așa că azi vă propun să începeți să deveniți mai îngăduitori (cu alții, dar mai ales cu voi înșivă) atunci când vine vorba de greșeli. Să ne amintim că greșelile sunt pur și simplu acte firești:

[Greșelile] apar, în medie, la fiecare zece cuvinte… Dacă oamenii spun în jur de 15.000 de cuvinte zilnic, asta înseamnă cam 1500 de gafe verbale pe zi. Data viitoare când vorbești, ascultă-te cu atenție! Te b-b-bâlbâi; uiți cuvintele, sucești sunelete (iar când scrii la computer, inversezi literele – și probabil le și omiți). Majoritatea acestor greșeli trec neobservate sau nu se ține cont de ele, dar toate sunt fascinante, atât din motivele pentru cale le ignorăm, cât și din cele pentru care le observăm.

PS: Fragmentul e luat din Confesiunile unui vorbitor public (Scott Berkun, Editura Publica) și e de fapt un citat dintr-un ”studiu despre cum vorbim, intitulat Um (Anchor)”, studiu realizat de Michael Erard.

Tară

Ăsta e genul de cuvânt pe care nu l-am auzit niciodată, până când am dat peste el de 3 ori într-o singură zi, din 3 surse diferite și-n contexte diferite. Și pentru că atunci când fac o achiziție nouă la vocabular îmi place s-o împart și cu alții, azi vă prezint substantivul tară, cu pluralul tare și cu sensul de meteahnă sau defect, fie el fizic sau moral, moștenit sau dobândit.

Berjeră

Cât de curând am să termin de citit Arta conversației, iar pentru mine orice lectură e un prilej de acumulare. Poate că are legătură și cu specificul activității de aici, dar sunt foarte atentă la cuvintele noi pe care le întâlnesc. Și trebuie să vă spun că m-am îmbogățit lexical binișor cu ocazia acestei lecturi. Însă dintre toate noutățile, berjera apare cu o frecvență destul de mare, așa că nu pot să nu vă spun și vouă despre ea. Habar n-am dacă e un cuvânt care-i plăcea în mod special autoarei sau dacă era o piesă de mobilier foarte la modă în vremea în care se petrece acțiunea, dar cert e că de fiecare dată când intră cineva în apartamentul Sânzianei Hangan, e invitat pe berjeră. Adică, așa cum e normal, musafirul e invitat să ia loc. Unde? Pe ceva ce înțeleg că e un fotoliu larg, adânc și cu spătar înalt. Poate pe ceva care arată cam așa:

Sau poate că nu. Aici e marele farmec al cărților și avantajul pe care-l au de obicei asupra ecranizărilor aferente – fiecare cititor construiește altfel universul din carte.