Caută
Caută exact așa
Caută în titlu
Search in content
Caută în comentarii
Search in excerpt
Filter by Custom Post Type

RO-KIT

Uitați de celebra frunză și de toate celelalte discuții și tentative pentru brandul de țară. Găsiți aici tot ce e neaoș. Chiar sunt 50 de simboluri realiste – și cu bune și cu rele – toate reprezentate în texte fine și ilustrații senzaționale. O recomand cu toată căldura, dar vă avertizez că are esențe tari. Are cuvinte puține și bine alese și ilustrații pe măsură, excelent abstractizate.

Da, bufniței i-a plăcut!

DSC01913

Lectură interactivă

Nu știu dacă-i prea de vreme pentru chestii legate de Crăciun, dar s-a întâmplat să dau astăzi peste simpaticii de mai sus și mi-am amintit de o carte pe care am primit-o ca premiu cândva, în clasele primare. Nu era chiar o capodoperă literară, dar avea un concept interesant: povestea începea cu găsirea unei genți pline cu bani, iar felul în care se desfășura acțiunea în continuare varia în funcție de opțiunea cititorului. Nu mai rețin detaliile, dar erau sigur măcar două opțiuni (fie păstrai banii, fie anunțai autoritățile) și fiecare opțiune te trimitea la altă pagină. Apoi, pe parcurs, acțiunea se bifurca iar în anumite momente-cheie și-mi amintesc sigur că lectura aceea, ca un joc, a fost o experiență foarte plăcută.

Am dubii că aș putea aprecia și astăzi o carte de genul acesta, dar poate că e un exemplu bun pentru categoria lecturi pentru copii.

PS: Astăzi sigur nu reușesc să termin cartea pe care am început-o săptămâna trecută. Până la urmă m-am apucat de The Science of Fear și nu e că n-aș fi avut timp sau că ar fi un volum cu prea multe pagini, dar e genul de lectură la care, inevitabil, te oprești destul de frecvent ca să ”rumegi” informația. Nu știu dacă am să reușesc să vă scriu neapărat ceva aflat de acolo, dar o recomand călduros, mai ales acum, după alegeri :)

Câți elevi ar trebui să fie într-o clasă?

În 1994, când am început eu școala, eram aproape 40 de elevi în clasă și cred că eram cel puțin câte opt clase pentru fiecare an (eu eram sigur la G și parcă mai era măcar un H după noi, dacă nu chiar și un I). Asta a însemnat că pe tot parcursul claselor primare încheiam orele cu forfotă la ușă, pentru că abia așteptau să se instaleze cei din clasele mai mari în sala în care învățasem noi dimineață. Și, culmea, eu am avut norocul de a învăța într-o școală aproape nouă (cred că era al doilea an de funcționare al unității cu pricina), deci nici nu vreau să-mi închipui ce aglomerație fusese înainte în celelalte școli din oraș. Totuși, când am ajuns în clasa a V-a deja încăpeam cu toții în același spațiu și nu, nu mai apăruse nicio școală nouă în cartier. Pur și simplu erau din ce în ce mai puțini copii înscriși în clasele mai mici și nu e niciun secret că natalitatea (nu doar în România) tot scade. Dacă vă interesează cifrele noastre, pot să vă spun, de aici, că:

Statisticile arată că în 1990 s-au născut cu aproape 50% mai puţini copii decât în anul 1989. Situaţia a devenit şi mai dramatică în ceea ce priveşte natalitatea în anul 1991. Atunci s-au născut cu 70% mai puţini copii decât în anul 1989.

Asta explică din plin cum de s-a eliberat atât de mult terenul în doar câțiva ani, mai ales că trendul descrescător a continuat și, dacă nu mă înșel, continuă și în prezent. Însă mulți ar spune că e de bun augur să fie mai puțini elevi în fiecare clasă și categoric 40 de copii/adolescenți sunt foarte greu de ținut în frâu, e dificil să stabilești cu fiecare o relație cât de cât semnificativă, plus n alte complicații. Totuși, cât de mici pot să rămână clasele?

Poate ați fi tentați să vă gândiți chiar la un număr foarte mic, în speranța că așa profesorul/învățătorul chiar ar avea timp să se ocupe pe-ndelete de fiecare mlădiță aflată în grija lui. Ba, poate chiar ar exista posibilitatea să se aplice tehnici personalizate pentru stilul și nivelul fiecărui elev, nu-i așa?

Ei bine, nu. Am aflat din David și Goliat că majoritatea profesorilor ar considera orice număr mai mic de 10 (poate chiar 12) ca fiind prea mic și ar prefera să aibă mai degrabă colective de 18-24 (poate chiar 30 de elevi). De ce? Pentru a stimula interacțiunea dintre ei. Școala nu e utilă doar prin prisma unui profesor care tot revarsă materie în fața învățăceilor. Printre altele, e important să existe și o masă critică, aptă să pornească și să susțină discuții și dezbateri la ore și, chiar mai important decât atât, este esențial ca fiecare elev să simtă că are suficient de mulți egali cu el. De pildă, dacă e să ne gândim la celebra distribuție normală, chiar și făcând abstracție de faptul că e un model ideal și cu atât mai apropiat de realitate cu cât grupul studiat e mai numeros, tot ajungem la concluzia că în fiecare clasă am avea niște așa-ziși codași, niște vârfuri și marea majoritate răsfirată între valorile extreme. Dar dacă avem foarte puțini elevi, există posibilitatea să avem exact câte un reprezentant pentru extreme și, zău, cam cât de izolați credeți că s-ar simți cei doi, fiecare pe criteriul lui?

Însă pentru problema dimensiunilor claselor există și studii riguroase care au căutat corelații între performanța școlară și numărul de elevi din fiecare clasă. Surprinzător sau nu, cele mai multe dintre ele au descoperit că, în general, un număr mai mic de elevi nu se asociază cu rezultate mai bune la învățătură. Firește, există și un aspect cultural de luat în seamă și s-ar părea că, cel puțin în ceea ce privește predarea matematicii și a disciplinelor științifice, există doar două țări unde s-ar putea ca elevilor să le priască apartenența la colective ceva mai mici – Grecia și Islanda. Totuși, România pare să facă parte dintre ”sistemele de învățământ cu nouă clase în care putem elimina efectele pe scară largă ale reducerii numărului de elevi din clase”.

A mucegăi sau A se mucegăi

Săptămâna asta am bifat cu succes obiectivul de lectură și am reușit să termin aseară David și Goliat. Nu m-am hotărât încă de ce mă apuc de aici încolo (probabil No logo, pentru că l-am început cândva și nu mai știu de ce nu l-am dus la capăt) și sunt cel puțin două aspecte despre care vreau neapărat să vă scriu pe larg din ultimul volum finalizat, dar azi stau prost cu timpul, așa că va fi scurt și la obiect.

Chiar în ultimele pagini am descoperit un ”se mucegăiește” și, chiar dacă un pronume reflexiv s-ar pierde ușor printre celelate cuvinte (că doar sunt două litere amărâte), mie mi-a atras atenția, pentru că nu m-am mai întâlnit până acum cu forma reflexivă a verbului ”a mucegăi”. M-am gândit imediat la a se risca, dar spre deosebire de cel din urmă, a mucegăi pare să n-aibă interdicție la reflexivitate, deci e corect și a se mucegăi.

Și uite-așa tot afli lucruri mari și mici din fiecare carte care-ți trece prin mână… Spor la citit!

Sclivisit

De sclifosit știam și chiar e unul dintre puținele atribute pe care le asociez instant cu un individ anume. Dar aseară am dat (în David și Goliat) peste cuvântul sclivisit și, deși ar putea fi considerat ca fiind o rudă îndepărtată a atributului de mai sus, pare să nu aibă conotații negative. Adică sclifositul e năzuros, fandosit, izmenit, fasolit, afectat, mofturos, iar sclivisitul e pur și simplu dichisit, gătit, aranjat (sau netezit, lucios, lustruit, șlefuit).

Ce-am învățat săptămâna asta

Țineți minte că v-am instigat la lectură? Ei bine, a fost o săptămână complicată, dar am reușit să termin aseară Roz tranchilizant. V-am mai spus pe parcurs despre una, despre alta și aici și pe Facebook, dar azi începe epoca lui David și Goliat, așa că vă scriu de-a valma ce mi s-a părut cel mai interesant de dat mai departe din volumul proaspăt terminat. Bine, pe alocuri a fost greu să fiu selectivă, pentru că e plină cartea asta de studii, experimente și descoperiri interesante și, chiar dacă unele mi-erau cunoscute din facultate, la final tot mă declar semnificativ îmbogățită. Inclusiv lexical:

Intrepid = (marcat ca livresc) care nu dă înapoi în fața greutăților, care înfruntă pericolul; brav, curajos, îndrăzneț, cutezător.

Carură = formă a umerilor și a spatelui cuiva; siluetă; anvergură.

Obroc = danie; veche unitate de măsură, respectiv un vas mare de formă cilindrică și/sau conținutul său, folosit ca respectiva unitate de măsură sau pentru păstrarea ori transportul cerealelor; coș de nuiele fără fund folosit la prinderea peștilor.

Insidios = (recunosc, îl știam doar pe englezescul insidious) care caută să înșele, viclean, perfid, șiret; termen medical folosit pentru o boală care apare pe nesimțite, fără manifestări vizibile; termen de specialitate folosit pentru un gaz de luptă care își manifestă acțiunea asupra organismului mai târziu.

Tripou = local, stabiliment cu jocuri de noroc.

De asemenea, deși nu le-am găsit nici în DEX și nici în DOOM (probabil pentru că tind să fie mai degrabă termeni de specialitate), am descoperit și conceptul de aptronim (un nume care i se potrivește foarte bine celui care îl poartă), respectiv ideea de nume disfluent (să-i zicem un nume dificl de pronunțat). A, și dacă tot vorbim despre nume, poate o să vi se pară și vouă interesant că Viaceslav Voronin, al cărui nume înseamnă ”sclav” în limba rusă, a decis, împreună cu soția sa Marina, să-și scutească fiul de asocieri nefericite cu numele, așa că l-a numit BOHdVF260602, un acronim pentru ”Biological Object Human descendant of the Voronins and Frolovs, born on June 26, 2002”. Mă rog, nu prea l-au lăsat autoritățile să-l declare așa, oricum îl strigă ”Boch (pronunțat aproximativ Bociîi)” și e foarte discutabil dacă asta îl va scuti de neplăceri sau din contra, dar e interesant de citit întregul context și de văzut cum ne influențează viața numele pe care le purtăm.

Bonus, am aflat că s-ar putea să fie o idee bună să renunțăm la pixul roșu pentru corecturile școlare și, complet fără legătură (sau nu?), mi-am clarificat originile celebrului efect al fluturelui (mi-era cunoscut conceptul, dar nu știam că ar fi creația lui Lorenz).

Voi ce ați citit în ultima săptămână? Ce merită împărtășit?

Mamihhlapinatapei

Se vede din avion că nu e cuvânt românesc, dar mie mi-a plăcut conceptul și parcă-mi vine să spun că aș vrea un termen și-n limba română pentru: ”privirea fără cuvinte, dar plină de înțeles, pe care o schimbă doi oameni care vor să inițieze ceva, dar niciunul n-ar prea vrea să fie primul care să înceapă”. Mamihhlapinatapei aparține limbii yagan, limbă vorbită de locuitorii arhipelaglui Țării de Foc și înțelegem de aici că parcă n-ar fi la fel de centrați pe acțiunile propriu-zise sau, dacă sunt, acordă suficientă atenție și momentelor premergătoare care, până la urmă, construiesc de fapt momentul.

Și asta am aflat-o din Roz tranchilizant, iar odată cu ea am avut parte și de o conștientizare acută – popoarele lumii n-au doar cuvinte diferite pentru concepte, ci uneori se și raportează diferit la lume. De pildă:

La începutul anilor 1970, antropologul John Haviland a descoperit o trăsătură neobișnuită a limbii vorbite de aborigenii Guugu Yimithirr, din nordul îndepărtat al provinciei australiene Queensland. Limba respectivă nu avea cuvinte care să desemneze direcțiile de mișcare, cum ar fi stânga, dreapta, în față, în spate, populația Guugu Yimithirr servindu-se doar de punctele cardinale: gungga (nord), jiba (sud), naga (est) și guwa (vest).

Șalanger

Heh, cu ”challenger” mă tachinează tata de fiecare dată când jucăm table împreună (e unul dintre ritualurile noastre, bine împământenit încă de când eram prin clasa a VIII-a). Dar nu m-am gândit niciodată că l-am avea și-n limba română.

Întâmplarea a făcut să dau peste șalanger în Roz tranchilizant, așa că am investigat. L-am găsit doar în DEX, marcat ca variantă, însă am descoperit cu oarece mirare că în DOOM îl găsiți cu drepturi depline pe challenger.

PS: Pentru cei care poate nu joacă table cu figurile paterne, să rămână consemnat că challenger se referă la un ”sportiv care, în urma unei întreceri preliminare, a obținut dreptul de a-și disputa un titlu de campion în meci direct cu deținătorul titlului.”

Instigare la lectură!

Nu mai știu dacă v-am mai povestit, dar în 2012 îmi propusesem să citesc în fiecare săptămână câte o carte. Îmi dădusem seama pe la finele lui 2011 că pierd mult din timpul meu liber cu prostii și parcă nu prea mai cresc, iar asta se putea schimba (relativ ușor) dacă îmi reorganizam un pic sistemul de priorități. M-am ținut de chestia asta și n-a rămas în stadiul promisiunilor-clișeu de final/început de an (știți voi, cele cu ”mă duc la sală”, ”mă las de fumat” etc., veșnic începute și nerezolvate). Chiar mi-am îndeplinit cu succes obiectivul.

Doar că, probabil așa cum știți deja, obiceiurile bune se cultivă greu și se pierd repede (spre deosebire de năravuri, care se asimilează cu spor și de care scapi cu mare greutate). Așadar, în 2013, când s-a și întâmplat să mi se aglomereze destul de mult programul față de anul precedent, mi-a scăzut drastic rata de lecturi și nici anul ăsta nu mi-am revenit complet. OK, sunt încă departe de performanțele ministresei culturii din Franța, dar tot departe sunt și de misiunea ”o carte pe săptămână”.

E drept, cred că a devenit ușor nerealist obiectivul acesta, dar sigur îmi pot reorganiza timpul liber pentru a mă apropia cât mai mult de scopul auto-impus în 2012. Așadar, reîncep auto-revoluția cititului și primul volum din lista mea este Roz tranchilizant (Adam Alter, Editura Publica). Să nu vă pripiți să judecați cartea după copertă, pentru că abia am ajuns la pagina 50 și deja mi-am notat câteva cuvinte noi și destule idei interesante (da, aș zice că îmbogățirea lexicală și informațională sunt primele două mari beneficii ale cititului). Am să vă scriu despre fiecare în parte, căci știți deja că-mi place să împărtășesc cu voi noutăți lexicale și concepte provocatoare, dar încep cu ceva direct legat de titlu – ideea de ”roz bombon”.

Sunt sigură că vă e cunoscută expresia și presupun că fiecare avem o anumită repezentare a nuanței cu pricina. Dar primul meu impuls a fost să investighez dacă e corect ”bombon” sau ”bonbon”. Sigur, n-am niciun dubiu că regula neaoșă este ca n să se transforme în m înainte de b sau p, dar tot regula asta are și excepții, în general pentru cuvinte obținute prin compunere. Ei bine, teoretic, am descoperit că nu avem, nici în DEX și nici în DOOM, niciuna dintre forme. Doar bombon apare într-un dicționar al anilor ’80 și e definit ca variantă pentru bomboană (la rândul său preluată din limba franceză – bonbon), iar eu l-aș suspecta că, la vremea lui, a fi fost un fel de furculision, născut din moda ”romcezei” (rudă de specie cu ”romgleza” zilelor noastre, dar mutație născută din încrucișarea fandosită a francezei cu româna, fenomen care a marcat și el din plin o anumită epocă).

Oricum, cert e că, oficial, n-avem nici bombon și nici bonbon. Însă ar fi la fel de adevărată povestea asta și pentru alte nuanțe celebre (doar la roz dacă mă gândesc îmi mai vin în minte măcar două: fuchsia și magenta, niciuna prezentă în DOOM). Așa că tura asta, motivată și de Cicu (cititorul nostru care mereu mă ceartă că mă cramponez prea mult în dicționar), aleg să susțin ”rozul bombon” (să fie cu m, dacă așa ne e regula), cu atât mai mult cu cât descopăr că pare să aibă efecte interesante asupra psihicului. Dar despre asta vă povestesc altădată…