Caută
Caută exact așa
Caută în titlu
Search in content
Caută în comentarii
Search in excerpt
Filter by Custom Post Type

Ideei sau Ideii

E o certitudine că toți greșim, dar tot am descoperit cu surprindere o formă greșită la cineva de la care nu mă prea aștept să greșească atunci când vine vorba despre lucrurile astea. Dar înțeleg că, uneori, situațiile cu e dublu sunt sensibile (de exemplu, conjugarea lui ”a crea”), iar cu i-urile știm deja cu toții că-i jale mare și nu de puține ori sunt tocmai probleme de articulare.

Așadar, ca să rămână scris și aici pentru oricine ar putea avea nelămuriri, forma corectă este ideii și nu ideei.

Ce se întâmplă când nu scrii corect?

Sigur am mai scris asta prin alte articole sau am mai presărat frânturi prin fel de fel de comentarii, dar simt eu că a venit vremea să le pun cap la cap și să rămână scrise într-un singur loc. Nu de alta, dar s-a întâmplat ca în ultimele zile să primim mai mult ca de obicei comentarii din categoria ”și ce dacă e corect așa?”. Să nu mă înțelegeți greșit, chiar nu vreau să sune ironic sau superior, dar eu nu prea pricep de ce mai ajung unii să caute forma corectă dacă tot n-au de gând să o folosească…

OK, înțeleg că e greu să reconfigurezi circuitele și să-ți bagi în cap că nu e cum știai tu că e. Înțeleg și că majoritatea nu se omoară după schimbările de normă, ba poate că, mai ales după o anumită vârstă, e chiar dificil să te pliezi pe noile reguli. Într-o anumită măsură îi înțeleg inclusiv pe cei care știu că e corect într-un anumit fel, dar își asumă să scrie greșit (conform normelor actuale), pentru că ei cred cu tărie că nu există argumente solide pentru forma considerată corectă în prezent (de exemplu, â și î).

Dar până la urmă care e riscul asociat incorectitudinii? Și ce dacă nu scrii corect? Nu te amendează nimeni, ăia care insistă să te corecteze pot fi etichetați rapid drept ”grammar nazis” (îmi pare rău, nu știu un echivalent bun în română) și de fapt au ei o problemă, iar cei care ar putea să concluzioneze că ai fi prost dintr-o cratimă pusă aiurea nu te cunosc cu adevărat, așa că de ce și-ar permite să te judece? Și oricum nu-ți pasă de părerea lor…

În fond, în afară de câteva comentarii acide prin rețelele sociale, cam ce ar putea să se întâmple așa de rău? Ei bine, pe lângă faptul că s-ar putea să se lipească de tine eticheta de agramat (și alte epitete asociate care sigur nu-ți vor fi pe plac), iar aprecierea asta s-ar putea să nu-ți facă bine deloc dacă va fi din partea unor persoane la a căror părere ții, riscul real vine în situațiile ”cu miză”. De exemplu, la un examen s-ar putea să pierzi, obiectiv, puncte importante pentru ceva destul de ușor evitabil și un examen ratat îți schimbă uneori tot cursul vieții. Dar mai rău decât atât, te asigur că orice angajator (care se respectă) îți va judeca CV-ul și scrisorile de intenție și prin prisma acestui aspect…

La un moment dat în viața asta am avut un job care presupunea, printre altele, și oarece activități de resurse umane. Am încercat întotdeauna să pun cumva în paranteză dragostea mea pentru scrierea corectă și să pun în balanță mai ales criteriile relevante pentru posturile în discuție. Doar că, în ciuda faptului că nu era vorba despre cine știe ce super-joburi, cratimele puse aiurea, i-urile în plus/minus sau ”k”-urile în loc de ”ca”-uri clar n-au câștigat puncte și nu pot să-mi amintesc de nici măcar un caz în care oamenii cu pricina au fost angajați. Pur și simplu fac impresie proastă și cred că greșelile astea sunt percepute, aproape inconștient, ca indicatori de performanță scăzută și, bonus, pur pariu că mulți le consideră că ar veni la pachet cu alte trăsături pe care nu și le doresc de la viitorii angajați.

Oricum, dacă oamenii despre care v-am scris mai sus nu s-au calificat pentru posturi în vânzări care nu impuneau experiență și nici nu ofereau salarii fixe, mi-e greu să-mi dau seama unde și-au găsit loc. Poate că unii au avut pur și simplu noroc în altă parte, poate că alții și-au găsit vreo pilă, vreo doi-trei s-ar putea să fi câștigat la loto/moștenit averi/căsătorit avantajos. Cine știe? Însă e nesănătos să te bazezi pe hazard și cred că trebuie să faci tot ce poți ca să te transformi mereu în cea mai bună formă a ta. Sincer, nu-i mare lucru să înveți să scrii corect, pentru că e logic motivul pentru care cratima există sau nu într-un loc, nu e mare greutate să surprinzi raționamentul din spatele lui fi/fii/fiii etc. Trebuie doar să vrei! Nu spun că subit ți se vor deschide toate ușile, dar sunt destul de sigură că s-ar putea să ți se fi închis niște uși din acest motiv.

Adică, foarte pe scurt, n-ai nimic de pierdut dacă scrii corect, dar s-ar putea să n-ai habar cât de mult ai pierdut deja din cauza unor greșeli care ar fi putut fi destul de ușor evitate.

Struguri acri sau Struguri acrii

E păcat că o strategie de coping* atât de populară e stâlcită atât de des. Adică, na, înțelegem că-i la îndemână să încerci să te convingi că de fapt nu-ți dorești ceva ce nu ți-e accesibil, dar adesea alții citesc printre rânduri, ne prind cu mâța-n sac (apropo, care e geneza acestei expresii?) și ne spun semi-filozofic/semi-superior: ”ehe, struguri acri”. Și sigur că nu poți să spui nimic cu-n astfel de ton fără să lungești un pic niște vocale, ceea ce (presupun că) a dus la apariția lui ”struguri acrii”. Doar că strugurele care nu-i dulce e acru, iar mai mulți ca el, fie că-s doi, trei sau un vagon, sunt toți acri.

*Mă scuzați pentru ”strategia de coping”. E termen de specialitate și să zicem că-l puteți traduce prin ”strategie prin care se poate face față unei situații”.

Înțelepciune

Presupun că esența mesajului e bună, dar forma… Of, mama ei de formă! Mama lor de i-uri! :)

730327557_53326

Litru, Litri sau Litrii

Pentru că nu toți cei care scriu ”am cumpărat doi litrii de lapte” au la bord niște litri de alcool mi se pare oportun să clarificăm cu câți de i se scrie corect unitatea asta de măsură. Când e unul singur, e clar, e litru. Apoi, fie că-s 2, 3, 15 etc., vorbim despre litri. Iar singura situație în care este corect să scriem litrii (deși nu foarte uzuală) este cea în care folosim forma articulată (primul i se păstrează de la pluralul litri, iar al doilea este articolul hotărât).

Vi sau Vii

Vi nu poate fi niciodată verb (de la a veni), ci doar pronume (formă gramaticală a lui voi, alături de vouă, sau v-). Adică, de exemplu, niciodată nu va fi corect ”(să) vi cu mine”, dar întotdeauna va fi corect ”vouă vi se pare”.

Vii poate fi corect în această formă, cu doi de i, atunci când este adjectiv (forma de plural de la viu) sau când este verb – a veni – la indicativ prezent, persoana a II-a, singular (tu vii) sau conjunctiv, tot pentru persoana a II-a, singular (să vii).

Doi i sau Doi de i

[via Idei] Solicitare trimisă de Ina şi rezolvată de Florin, iar la cererea lui redăm integral articolul pe care ni l-a trimis. Sursa este Alexandru Graur, Puţină gramatică, vol. II, pg. 327.

O lecţie de gramatică auzită într-un local public:

– Dragul meu, trebuie să-ţi fac o observaţie: nu se spune în româneşte doi de t (de exemplu un nume care se scrie cu doi de t), căci atunci ar trebui să se spună şi doi de cai, doi de oameni etc. Aşa m-a învăţat pe mine profesorul de română.

Şi vorbitorul se uită mândru în jurul lui, ca să vadă dacă-i ascultă cineva discursul atât de savant.

Şi totuşi profesorul de română care a stabilit această regulă n-avea dreptate. Cu argumentul că dacă zici doi de t trebuie să zici şi doi de cai se poate dovedi şi că nu se zice douăzeci de cai, căci atunci ar trebui să zici şi doi de cai.

În realitate, există în româneşte două categorii de cuvinte pentru care chiar numeralele mai mici de douăzeci sunt urmate de prepoziţia de: numele de cifre şi de litere. Se spune, de exemplu, de către toată lumea: doi de trei, doi de nouă, indiferent dacă profesorii de română aprobă sau nu aceste expresii.

Şi e uşor de înţeles de ce: doi trei ar fi echivoc, căci se poate înţelege şi ca 2 – 3 (adică “doi sau trei”), nu numai ca “doi de câte trei”. Dacă punem la mijloc pe de, atunci se înţelege perfect că  e vorba de “doi de câte trei” sau, cum se spune în cazul acesta la ţară, doi de-alde trei.

În afară de necesitatea clarităţii, ceea ce a mai sugerat întrebuinţarea lui de în acest caz a fost, desigur, şi prezenţa acestei prepoziţii la numeralele mai mari de nouăsprezece: douăzeci de cai etc.

De aici s-a întins şi la numele de litere. Doi a, doi t nu e destul de clar. Prin analogie cu doi de trei, s-a ajuns şi la doi de a, doi de t. E indiferent dacă din punct de vedere logic aceste expresii sunt corecte. Principalul este că ele servesc la evitarea unei confuzii şi că toată lumea le întrebuinţează.

Izolat se mai întrebuinţează de şi în alte cazuri, şi anume de câte ori e vorba de o grupare a mai multor nume identice, mai ales dacă acestea n-au plural. Se spune, de exemplu: sunt în casa asta doi de Gheorghe (sau, la ţară, doi de-alde Gheorghe).

Vedem deci că rostul adevărat al lui de în aceste expresii este acela de a arăta că e vorba de un plural la substantivele care n-au o formă specială pentru plural. Prepoziţia îndeplineşte deci o funcţie morfologică.

Exact acelaşi este, de altfel, şi rolul lui alde: alde Ion înseamnă “Ion şi ai lui”, deci un plural în felul lui Popeştii, întrebuinţat în graiul dintre oraşe pentru “Popescu şi familia lui”. La fel se zice alde tata, adică “tata şi cei care sunt în momentul acesta cu el”.

Deci, dacă am înţeles bine, avem: un cal, doi cai, douăzeci de cai şi un i, doi de i, douăzeci de i.

Ina, îţi mulţumim pentru sugestie!

Florin, îţi mulţumim pentru material!

Copi Copii Copiii

Un copil
Doi copii (un i din rădăcina cuvântului copil + i-ul aferent pluralului)
Trei copii (un i din rădăcina cuvântului copil + i-ul aferent pluralului)
Patru copiii (un i din rădăcina cuvântului copil + i-ul aferent pluralului + un i de unde? al treilea i ar putea fi justificat de prezenţa articolului hotărât, dar nu e cazul)

Ştirea este tragică şi ar putea fi de înţeles că jurnalistul de la evz.ro este atins, dar chiar într-atât încât să uite cum stă treaba cu numărul optim de i-uri?

scri

Cică nu e chiar bine că ironia din numele site-ului nu e susţinută şi de tonul postărilor. Ca să eliminăm ceva dubii demonstrăm că ştim să conjugăm verbul a scrie :)