Cacofonia nu este o greşeală gramaticală, ci doar o alăturare de sunete mai puţin fericită. Cuvântul are origini greceşti – “kakos” = rău, urât şi “phone”= sunet – şi nu se referă numai la perechea ca-ca, deşi aceasta este cea mai nefericită alăturare de silabe. La fel de neinspirate sunt şi grupurile la-la, să-să, ma-ma, ci-ci, ca-că etc.

Cum puteţi evita asocierile neplăcute de sunete? Cel mai simplu ar fi să reformulaţi, dar asta este mai uşor de făcut în scris decât în vorbire. Pentru cel din urmă caz se folosesc frecvent două tehnici: intercalarea lui “şi” sau a cuvântului “virgulă”; nu sunt mecanisme grozave de evitare a cacofoniei (mai cu seamă al doilea), dar trebuie să recunoaştem că, de exemplu, “ca şi copilul” sună mai bine decât “ca copilul”.

Sunt însă şi situaţii în care cacofonia este “acceptată”: Biserica Catolică, Banca Comercială, Ion Luca Caragiale etc.