Exact matches only
Search in title
Search in content
Search in comments
Search in excerpt
Search in posts
Search in pages
Search in groups
Search in users
Search in forums
Chestii simpatice din DOOM2
Confuze
De la case mai mari
Greşeli frecvente
I-uri cu probleme
Jocuri
La gunoi
Lecturi
Mottoul de miercuri
Ocazii speciale
Opinii
Plurale buclucaşe
Puţină latină
Recomandare
Regionalismele de Vineri
Romgleză
Sfânta Cratimă
Sondaje
Sugestiile voastre
Surse oficiale
Teme de gândire
TV
Vechi
Virgule

Ortodocși sau Ortodoxi

Oare de ce e corect ortodox, ortodoxă, ortodoxe și nu ortodoxi? Am să presupun că ține de fonetică, dar indiferent care e motivul, rețineți că e corect ortodocși.

Lecturi pentru copii

Eu v-am mai întrebat odată dacă vi se pare că orice lectură e bună/utilă, dar e drept că întrebarea cu pricina se adresa adulților, adulți care ar trebui să aibă niște filtre bine calibrate, oarece discernământ și alte mecanisme fine de orientare prin lumea asta. Dar am găsit ieri articolul acesta și trebuie să admit că instigă la o dezbatere interesantă. Pe scurt, întrebarea sună cam așa – există cărți nocive pentru copii sau atâta vreme cât citesc, orice ar citi, e de bine?

Înțeleg că dezbaterea pornește de la seria lui Rick Riordan cu Percy Jackson, adică de la un fost profesor de gimnaziu care preda engleză și istorie și care acum scrie cărți cu personaje mitologice transpuse, cumva, în contemporan. Și cică face asta foarte bine, cu umor, cu-n limbaj adaptat și cu aventuri pe care puștii de 7-10-12-17 ani pur și simplu le devorează. Nu știu neapărat dacă și asta contribuie la gradul de atracție, dar cert e că, spre deosebire de Harry Potter, de exemplu, care a prins din plin și la adulți (fapt confirmat de rezultatele celebrei lepșe de pe Facebook), seria asta pare să fie citită exclusiv de pici și adolescenți. Iar unii sunt de părere că lecturile astea, fie și construite destul de comercial, dacă trezesc atât de mult interesul tinerilor cititori sunt bine-venite, pentru că le cultivă apetitul pentru citit, în timp ce alții tind să fie de părere că volumele astea prea ușurele îi împing spre un anumit stil și le va fi aproape imposibil să treacă mai târziu la lecturi grele, serioase, la marii clasici.

Dacă e să mă întrebați pe mine, aș zice oricând că cititul e greu de cultivat la copii (parcă din ce în ce mai greu) și mi se pare important să-i stimulezi folosindu-te de unelte accesibile lor și atractive pentru ei, indiferent ce-ar însemna asta. Apoi, pe măsură ce cresc, dacă e să crească într-adevăr cu sete de lectură, nu văd niciun motiv pentru care nu și-ar rafina gusturile odată cu propria evoluție din toate celelalte direcții în care se dezvoltă. Mi se pare că e ca și cum am începe să avem rezerve în a-i învăța pe copii adunarea prin exemple cu mere și ciocolate pe motiv că n-o să mai meargă cu așa ceva într-a unșpea, la analiză matematică…

În plus, pot să vă spun din propria experiență că dragostea de lectură, ca să poată fi susținută, trebuie descoperită singură. Doamne, țin minte și-acum ce liste lungi de cărți aveam de parcurs în vacanțele de vară din clasele mici! Și, Doamne, cât am urât La Medeleni, de exemplu! Era în lunga listă de lecturi obligatorii dintre clasa a III-a și a IV-a și mă apuca jalea când mă uitam câte volume sunt, câte pagini în fiecare și normal că la vârsta aia nici nu pricepeam tot ce putea oferi acțiunea. Nu cred că am citit vreodată ceva mai în lehamite și-n diagonală de-atât și-ar fi la mare concurență cu Istoria psihologiei din facultate, dar nu, n-o bate :)

Altfel, sigur, am citit tot ce a trebuit să citesc pentru școală, pentru că știam că e important (să am note bune), dar despre prea puține pot spune că m-au prins și că le-am citit cu drag. Ba, poate azi eram mult mai săracă în informații și poate chiar limitată la ce mi s-a tot impus în variile forme de învățământ dacă nu întâlneam (culmea, pe un blog) un om care să mă impresioneze constant cu bogăția de cunoștințe și dacă n-ar fi scris cândva că singura mare diferență de valoare dintre el și unul mai tânăr e în anii de lecturi în plus.

A-și schimba părerea la 180/360 de grade

V-am mărturisit ieri că, în ciuda debutului meu (hai să-i zicem) timid, matematica s-a dovedit a fi una dintre marile mele febleți. Ce nu v-am spus este că marea excepție a fost trigonometria. N-am suferit tangentele alea și pace!

Totuși, cu sau fără antipatii, a trebuit să învăț și uite-așa am avut norocul să rețin că cercul are 360 de grade. De ce? Sincer, nu cred că m-am mai întrebat până acum și cercetarea mea de astăzi n-a scos la iveală decât asta:

Nu sunt sigură că e chiar cea mai satisfăcătoare explicație și parcă are și-o doză de misticism de care știința s-ar lipsi oricând, dar pare să pornească de la o afirmație de-a lui Nikola Tesla și nici nu știu absolut nimic despre povestea cu vortexul ca să am o părere avizată.

Oricum, în cel mai rău caz, n-aveți decât să spuneți că-i o convenție (preluată de la babilonieni). Ar fi suficient pentru scopul discuției de aici, căci dacă erau alte cifre, preluam și expresiile diferit.

Partea bună la videoclipul de mai sus e că ilustrează foarte clar ce înseamnă 360 de grade și ce înseamnă 180 de grade, chiar și pentru cei cărora le-a displăcut trigonometria chiar mai mult decât mie. Practic, dacă e să te miști 360 de grade în jurul unui punct fix ai să ajungi exact de unde ai plecat, iar dacă te oprești la jumătatea drumului, după 180 de grade, ajungi în punctul opus celui din care ți-ai început plimbarea. În consecință, când spui că ți-ai schimbat părerea la 360 de grade spui de fapt că nu ți-ai schimbat-o și, exceptând situația în care era o glumă, nu arăți decât că ai încercat să fii prețios și te-ai folosit de o expresie pe care n-o stăpânești. În schimb, când te ”sucești”, se cheamă că-ți schimbi opiniile la 180 de grade.

Primele note

Mi se pare drăguț că tot văd zilele astea în fluxurile de noutăți din rețelele sociale avalanșe de poze cu primele note din carnetele bobocilor și n-am niciun dubiu că trebuie să ai un sentiment aparte de mândrie ca părinte atunci când vezi că omulețul ăla pe care l-ai tot modelat are toate premisele pentru succes. În plus, cred cu tărie că până prin clasa a IV-a părintele ar trebui să fie principalul responsabil pentru ce, cum și cât învață copilul, așa că satisfacția primelor calificative (foarte) bune nu e doar tranzitivă (prin faptul că cel mic pare isteț și descurcăreț), ci și directă, semn că faci o treabă bună ca părinte.

Totuși, dacă odrasla voastră pare să fi început cu stângul, nu disperați! Prima notă din cariera mea de elev a fost fix 4. Da, P-A-T-R-U! Culmea, la matematică. Și spun culmea pentru că, pe lângă faptul că ulterior am tot fost premiantă, materia asta s-a dovedit a fi punctul meu forte și mai târziu nici integralele servite din plin la liceu, la mate-info, nu mi-au pus mari probleme. De fapt, dacă n-ar fi fost și examen la fizică pentru admitere, probabil că astăzi aș fi fost absolventă de Politehnică. Dar cert e că prima mea notă a fost de-a dreptul tristă și probabil un duș foarte rece pentru ai mei (un inginer auto-convertit în programator și o economistă). Nu cred că a fost neapărat o dezamăgire, pentru că nota cu pricina nu a fost o consecință a neștiinței, ci mai degrabă a unei erori de comunicare (așa îi spun eu, mama i-a spus mereu încăpățânare). Practic, aveam de făcut niște adunări și-mi amintesc foarte viu coloanele de genul ”2+3=?” din manualul ăsta:

Firește, adunările trebuiau rezolvate, doar că învățătoarea ne spusese ”copiați exact cum apar acolo”. Ei bine, eu am înțeles din formularea asta că ar trebui să le transcriu cu tot cu semnul întrebării, deși logica unui adult ar fi surprins că ideea era să copiem cu acuratețe exercițiile. N-aș fi întâmpinat nicio dificultate în a le rezolva, dar dacă învățătoarea ne spusese să fie exact ca acolo, cum să fac eu altfel?! Și-am tot ținut-o pe a mea și când mi s-au controlat temele și-a rămas așa cu mențiunea că vor fi consecințe dacă încasez o notă proastă. Inevitabil, a doua zi și-a făcut apariția ”scăunelul” roșu pe caietul meu. Inevitabil, de frică, n-am zis nimic acasă. Inevitabil, la ședința cu părinții din seara aceea a aflat și maică-mea. Inevitabil, au fost consecințe :)

Așadar, notele proaste nu sunt nici pe departe un predictor al eșecului și oricum e foarte discutabil în ce măsură mai reușește succesul școlar din sistemul de astăzi să garanteze succesul profesional/financiar ulterior. La fel, notele proaste nu sunt întotdeauna consecința intelectului precar și asta fără să punem la socoteală că nu-i musai ca toată lumea să fie bună la matematică sau la nu știu ce. Încurajați-vă copiii să-și construiască încrederea în ei, oferiți-le toate condițiile să experimenteze, lăsați-i să greșească și, cel mai important, ajutați-i să găsească ceva-ul ăla magic pe care l-ar face cu drag și îmbină ideal și înclinațiile lor native.

PS: Care a fost prima notă pe care ați luat-o voi? Care a fost prima notă proastă? La ce? De ce? Cum ați digerat-o? :)

Ingenuitate și Ingeniozitate

VictorCh ne-a atras atenția (aici) că a găsit un exemplu nefericit de ingeniozitate. De ce nefericit? Pentru că era ”romenglezit” și marcat drept ”ingenuitate”, de la ”ingenuity”. Doar că în limba română ingenuitate înseamnă ”simplitate, naturalețe împletită cu sinceritate și naivitate; puritate, candoare (în comportări)”, iar ingeniozitatea e cea care are legătură cu ”inventivitatea, măiestria, iscusința, dibăcia”.

Victor, îți mulțumim pentru sugestie!

Coautor sau Co-autor

Cred că eram în stare să mă contrazic cu cineva mult și bine pe tema asta, dacă era să vină vorba vreodată. Mare noroc că am boala asta de a mai verifica din când în când câte ceva când scriu și așa am descoperit că nu e corect cum credeam eu, respectiv co-autor, ci coautor.

De fapt, nu-s neapărat sigură că e greșit cum știam eu, pentru că prefixul adăugat prin cratimă e o formă legitimă de compunere, dar probabil că acest cuvânt e folosit suficient de frecvent încât să intre în vocabular cu drepturi depline și să nu mai fie nevoie de cratimă, mai ales că nu are alte probleme de formă. Altfel, în anumite circumstanțe, trăiesc cu senzația că poate fi corectă inclusiv o construcție de tipul ”super-abil” (bazându-mă pe punctul 4 de aici), doar că uzul n-are de ce să impună exemplul meu în dicționare.

En gros și En détail

Dacă am înțeles eu bine din comentariile de ieri, magazinele de tip mic-gros ar fi un fel de nivel intermediar între cele cu vanzare în cantități mari (depozite) și cele cu amănuntul. Adică, așa cum probabil am auzit de ele cu toții, magazine en gros și en détail. Doar că împrumuturile din limba română nu par să urmeze mereu aceleași reguli și, oficial, formele corecte sunt angro și en détail. Deci nu, n-avem en gros și nici andetail. Și nici de cratimă n-a fost nevoie între en și détail, deși mic-grosul n-a fost complet fără.

Micul dejun sau Mic dejunul

[via Idei]

Micul dejun (masa de dimineață) ar trebui să fie forma corectă și există inclusiv în DEX, la definiția lui dejun (masa de prânz), mențiunea ”în sintagma micul dejun”. DOOM2 nu zice nimic, însă aș zice că mic dejunul ar fi fost corect doar în varianta mic-dejunul, deci ca formă articulată a lui mic-dejun (după principiul prim-ministrului). Doar că mic-dejun nu există ca atare nici în DEX și nici în DOOM.

Alin, îți mulțumim pentru sugestie!

PS: Cu ocazia asta am descoperit că în DOOM2 există mic-gros, dar n-aș putea să vă spun și ce înseamnă. E sigur substantiv și înțeleg de aici că s-ar putea să se refere la o specie de magazin care exista pe timpul comunismului. Problema este că nici autorului acelui articol nu pare să-i fie foarte clar ce și cum, așa că orice completare e bine-venită.

PPS: Am mai aflat ceva și mulțumită comentariilor – limba română l-a adoptat și pe brunch, masa dintre micul dejun și prânz.

A deconspira sau A desconspira

Politica lovește din nou în inspirația mea! Chiar dacă nu urmăresc genul acesta de subiect, n-am avut cum să nu aflu despre asta. Firește, o asemenea declarație stârnește multe comentarii, doar că destule dintre ele includ verbul ”a desconspira”. Așadar, ne vedem nevoiți să le spunem celor dornici de polemică pe tema asta că forma corectă este a deconspira. A desconspira nu apare în niciun dicționar!