Exact matches only
Search in title
Search in content
Search in comments
Search in excerpt
Search in posts
Search in pages
Search in groups
Search in users
Search in forums
Chestii simpatice din DOOM2
Confuze
De la case mai mari
Greşeli frecvente
I-uri cu probleme
Jocuri
La gunoi
Lecturi
Mottoul de miercuri
Ocazii speciale
Opinii
Plurale buclucaşe
Puţină latină
Recomandare
Regionalismele de Vineri
Romgleză
Sfânta Cratimă
Sondaje
Sugestiile voastre
Surse oficiale
Teme de gândire
TV
Vechi
Virgule

Black Friday sau Vinerea Neagră

Am impresia că Black Friday e cam singura ”sărbătoare” importată la care lumea nu-i așa deranjată nici de conceptul împrumutat și nici de numele foarte ne-românesc. Oricum, pentru cel ce cumpără e importantă reducerea și nu cum se cheamă fenomenul, nu?

Bine, eu aș pune pariu că de partea cealaltă s-au luat în calcul niște aspecte și, probabil pentru că negru nu e tocmai o culoare care să trezească emoții pozitive, comercianții au concluzionat că poate-ar fi mai bine să-i rămână numele-n original.

Dar să știți că tura asta nu insistăm să fim puritani și să-i spunem musai Vinerea Neagră. Bucurați-vă de ce v-ați cumpărat, dacă ați mai prins ce v-ați dorit, și să vă fie cu folos! :)

Lectură interactivă

Nu știu dacă-i prea de vreme pentru chestii legate de Crăciun, dar s-a întâmplat să dau astăzi peste simpaticii de mai sus și mi-am amintit de o carte pe care am primit-o ca premiu cândva, în clasele primare. Nu era chiar o capodoperă literară, dar avea un concept interesant: povestea începea cu găsirea unei genți pline cu bani, iar felul în care se desfășura acțiunea în continuare varia în funcție de opțiunea cititorului. Nu mai rețin detaliile, dar erau sigur măcar două opțiuni (fie păstrai banii, fie anunțai autoritățile) și fiecare opțiune te trimitea la altă pagină. Apoi, pe parcurs, acțiunea se bifurca iar în anumite momente-cheie și-mi amintesc sigur că lectura aceea, ca un joc, a fost o experiență foarte plăcută.

Am dubii că aș putea aprecia și astăzi o carte de genul acesta, dar poate că e un exemplu bun pentru categoria lecturi pentru copii.

PS: Astăzi sigur nu reușesc să termin cartea pe care am început-o săptămâna trecută. Până la urmă m-am apucat de The Science of Fear și nu e că n-aș fi avut timp sau că ar fi un volum cu prea multe pagini, dar e genul de lectură la care, inevitabil, te oprești destul de frecvent ca să ”rumegi” informația. Nu știu dacă am să reușesc să vă scriu neapărat ceva aflat de acolo, dar o recomand călduros, mai ales acum, după alegeri :)

Inadaptat

Am fost tentată să folosesc în textul de ieri cuvântul inadaptat, dar obiceiul de a verifica din când în când niște lucruri mă salvează de la greșeli. Așa am aflat că inadaptat nu există în DOOM și, deși tura asta nu-s neapărat de acord și nu văd niciun motiv bun pentru omisiune, am ales rigoarea și am reformulat ideea, evitând folosirea unui cuvânt, teoretic, greșit.

Da, știu, există în DEX (culmea, și în cel din 2009, și în cel din 1998), aspect care îmi adâncește nelămurirea vizavi de absența lui din dicționarul normativ, dar câtă vreme nu apare și în DOOM nu poate fi considerat tocmai corect.

PS: Inadaptabil și inadaptabilitate se pot folosi fără grijă :)

Câți elevi ar trebui să fie într-o clasă?

În 1994, când am început eu școala, eram aproape 40 de elevi în clasă și cred că eram cel puțin câte opt clase pentru fiecare an (eu eram sigur la G și parcă mai era măcar un H după noi, dacă nu chiar și un I). Asta a însemnat că pe tot parcursul claselor primare încheiam orele cu forfotă la ușă, pentru că abia așteptau să se instaleze cei din clasele mai mari în sala în care învățasem noi dimineață. Și, culmea, eu am avut norocul de a învăța într-o școală aproape nouă (cred că era al doilea an de funcționare al unității cu pricina), deci nici nu vreau să-mi închipui ce aglomerație fusese înainte în celelalte școli din oraș. Totuși, când am ajuns în clasa a V-a deja încăpeam cu toții în același spațiu și nu, nu mai apăruse nicio școală nouă în cartier. Pur și simplu erau din ce în ce mai puțini copii înscriși în clasele mai mici și nu e niciun secret că natalitatea (nu doar în România) tot scade. Dacă vă interesează cifrele noastre, pot să vă spun, de aici, că:

Statisticile arată că în 1990 s-au născut cu aproape 50% mai puţini copii decât în anul 1989. Situaţia a devenit şi mai dramatică în ceea ce priveşte natalitatea în anul 1991. Atunci s-au născut cu 70% mai puţini copii decât în anul 1989.

Asta explică din plin cum de s-a eliberat atât de mult terenul în doar câțiva ani, mai ales că trendul descrescător a continuat și, dacă nu mă înșel, continuă și în prezent. Însă mulți ar spune că e de bun augur să fie mai puțini elevi în fiecare clasă și categoric 40 de copii/adolescenți sunt foarte greu de ținut în frâu, e dificil să stabilești cu fiecare o relație cât de cât semnificativă, plus n alte complicații. Totuși, cât de mici pot să rămână clasele?

Poate ați fi tentați să vă gândiți chiar la un număr foarte mic, în speranța că așa profesorul/învățătorul chiar ar avea timp să se ocupe pe-ndelete de fiecare mlădiță aflată în grija lui. Ba, poate chiar ar exista posibilitatea să se aplice tehnici personalizate pentru stilul și nivelul fiecărui elev, nu-i așa?

Ei bine, nu. Am aflat din David și Goliat că majoritatea profesorilor ar considera orice număr mai mic de 10 (poate chiar 12) ca fiind prea mic și ar prefera să aibă mai degrabă colective de 18-24 (poate chiar 30 de elevi). De ce? Pentru a stimula interacțiunea dintre ei. Școala nu e utilă doar prin prisma unui profesor care tot revarsă materie în fața învățăceilor. Printre altele, e important să existe și o masă critică, aptă să pornească și să susțină discuții și dezbateri la ore și, chiar mai important decât atât, este esențial ca fiecare elev să simtă că are suficient de mulți egali cu el. De pildă, dacă e să ne gândim la celebra distribuție normală, chiar și făcând abstracție de faptul că e un model ideal și cu atât mai apropiat de realitate cu cât grupul studiat e mai numeros, tot ajungem la concluzia că în fiecare clasă am avea niște așa-ziși codași, niște vârfuri și marea majoritate răsfirată între valorile extreme. Dar dacă avem foarte puțini elevi, există posibilitatea să avem exact câte un reprezentant pentru extreme și, zău, cam cât de izolați credeți că s-ar simți cei doi, fiecare pe criteriul lui?

Însă pentru problema dimensiunilor claselor există și studii riguroase care au căutat corelații între performanța școlară și numărul de elevi din fiecare clasă. Surprinzător sau nu, cele mai multe dintre ele au descoperit că, în general, un număr mai mic de elevi nu se asociază cu rezultate mai bune la învățătură. Firește, există și un aspect cultural de luat în seamă și s-ar părea că, cel puțin în ceea ce privește predarea matematicii și a disciplinelor științifice, există doar două țări unde s-ar putea ca elevilor să le priască apartenența la colective ceva mai mici – Grecia și Islanda. Totuși, România pare să facă parte dintre ”sistemele de învățământ cu nouă clase în care putem elimina efectele pe scară largă ale reducerii numărului de elevi din clase”.

Mamifere și oviparitate

Cum știați că se definesc mamiferele? Ei? Cumva cam așa: ”clasă de vertebrate superioare care au corpul acoperit cu păr, nasc pui vii și îi hrănesc cu laptele lor”? Așa zice și DEX, dar am aflat recent că există măcar două mamifere care depun ouă: ornitorincul și echidna.

Și tot cu ocazia aceea am aflat și că reproducerea prin ouă se numește oviparitate.

Dulceți sau Dulcețuri

Știți că se spune despre limba română că tinde să aibă reguli puține, simple și clare, dar o mulțime de excepții? Nici măcar dulceața n-a scăpat, așa că avem două forme pentru plural: dulceți pentru sensul de ”lucru plăcut”, respectiv dulcețuri când vorbim despre bunătățile la borcan.

Sinceră să fiu, nu știu cât de frecvent m-am întâlnit cu primul sens (sau cu prima formă de plural) și aproape mi-a fost dificil să mă gândesc la un exemplu concret, dar nu cred că strică nimănui informația.

A mucegăi sau A se mucegăi

Săptămâna asta am bifat cu succes obiectivul de lectură și am reușit să termin aseară David și Goliat. Nu m-am hotărât încă de ce mă apuc de aici încolo (probabil No logo, pentru că l-am început cândva și nu mai știu de ce nu l-am dus la capăt) și sunt cel puțin două aspecte despre care vreau neapărat să vă scriu pe larg din ultimul volum finalizat, dar azi stau prost cu timpul, așa că va fi scurt și la obiect.

Chiar în ultimele pagini am descoperit un ”se mucegăiește” și, chiar dacă un pronume reflexiv s-ar pierde ușor printre celelate cuvinte (că doar sunt două litere amărâte), mie mi-a atras atenția, pentru că nu m-am mai întâlnit până acum cu forma reflexivă a verbului ”a mucegăi”. M-am gândit imediat la a se risca, dar spre deosebire de cel din urmă, a mucegăi pare să n-aibă interdicție la reflexivitate, deci e corect și a se mucegăi.

Și uite-așa tot afli lucruri mari și mici din fiecare carte care-ți trece prin mână… Spor la citit!

Curiozități lingvistice

Presupun că toți putem fi de acord că orice limbă în uz e vie și asta înseamnă că pe de o parte avem cuvinte care mor, pentru că (din varii motive) pur și simplu nu le mai folosim la scară largă, iar de cealaltă parte avem mecanisme de îmbogățire a limbii. Sper că nu greșesc, dar am impresia că unul dintre cele mai prolifice mijloace de îmbogățire a vocabularului e împrumutul din alte limbi. Sigur, avem frecvent discuții despre utilitatea unor împrumuturi sau asupra formei în care adoptăm noile cuvinte, dar e o certitudine că limba română (repet, ca orice altă limbă vie) e în continuă schimbare.

Poate că sunt limbi care tind să împrumute mai mult și probabil că așa-numitele limbi de circulație internațională împrumută mai puțin în timp ce-și exercită influența. Dar chiar și cele din urmă se îmbogățesc din interacțiunile cu celelalte – gândiți-vă doar la engleză, marea vedetă lingvistică a momentului; dominația ei vine pe filiera americană, nu britanică, și, zău, câte culturi nu se împletesc în SUA? În plus, granițele se estompează din cel în ce mai mult în epoca Internetului și a globalizării, iar influențele reciproce de tot felul tind să se intensifice. Oricum, ce vreau să spun e că, probabil exceptând vreun trib nedescoperit încă (deci o cultură fără contacte cu exteriorul), nu mai putem vorbi de limbi pure. La oricare v-ați gândi, cu siguranță veți descoperi fel de fel de împrumuturi, dictate de varii contexte istorice și economice.

Și cu asta în minte am început să mă întreb care ar putea fi considerate, totuși, cele pure. Primul meu gând a fost spre limba latină, dar considerând câte popoare și teritorii a înglobat Imperiul Roman, mi-e clar și fără să cercetez în detaliu că fiecare nouă cucerire a îmbogățit cumva și graiul. Există așa-numita latină veche, respectiv cea folosită până în anul 75 Î.Hr., dar chiar și ea se bazează pe ceva mai vechi, pe o moștenire din verborum vetustas prisca.

Așadar, vă-ntreb, există vreun curs (poate la Litere?), vreun studiu sau vreo carte care să vorbească despre istoria lingvisticii? Mi-ar face mare plăcere să aflu care au fost primele limbi ale lumii și pe ce fundamente s-au format. Deocamdată nu pot să-mi imaginez decât că aveau un vocabular destul de limitat, căci și universul primelor grupuri de oameni era destul de mărginit…

Sclivisit

De sclifosit știam și chiar e unul dintre puținele atribute pe care le asociez instant cu un individ anume. Dar aseară am dat (în David și Goliat) peste cuvântul sclivisit și, deși ar putea fi considerat ca fiind o rudă îndepărtată a atributului de mai sus, pare să nu aibă conotații negative. Adică sclifositul e năzuros, fandosit, izmenit, fasolit, afectat, mofturos, iar sclivisitul e pur și simplu dichisit, gătit, aranjat (sau netezit, lucios, lustruit, șlefuit).