Exact matches only
Search in title
Search in content
Search in comments
Search in excerpt
Search in posts
Search in pages
Search in groups
Search in users
Search in forums
Chestii simpatice din DOOM2
Confuze
De la case mai mari
Greşeli frecvente
I-uri cu probleme
Jocuri
La gunoi
Lecturi
Mottoul de miercuri
Ocazii speciale
Opinii
Plurale buclucaşe
Puţină latină
Recomandare
Regionalismele de vineri
Romgleză
Sfânta Cratimă
Sondaje
Sugestiile voastre
Surse oficiale
Teme de gândire
TV
Vechi
Virgule

Advertising

Ieri am aflat, din greșeală, că în DOOM2 găsiți și împrumutul ăsta. Culmea e că domeniul publicității e unul de mare interes pentru mine, dar chiar și așa mă întreb dacă într-adevăr aveam nevoie de advertising în limba română. Parcă-mi vine să spun că-i stătea mai bine ca termen de specialitate ori jargon de nișă…

Mă rog, rețin că se poate folosi ”la liber” și n-am să mă mai străduiesc să-l înlocuiesc cu un corespondent neaoș nici în circumstanțe colocviale.

Părinți de același sex sau Părinți de același gen

[via Idei]

Distincția din titlu nu e neapărat o problemă de lingvistică, așa că am întrebat pe cineva care s-ar pricepe mai bine decât noi să răspundă la asta. Explicația, în linii mari, sună cam așa: sexul ține de anatomie, genul ține mai degrabă de cum se percepe individul pe sine. Așadar, pot fi corecte ambele variante, dar se referă la aspecte diferite și nici nu-i musai să se suprapună.

Oricum, identitatea de gen e o treabă complicată și mi s-a spus că, pentru spațiul românesc (unde nici toleranța/deschiderea pentru anumite lucruri nu e ca-n alte părți), răspunsul scurt și simplificat e, probabil, părinți de același sex. Însă, există la fel de bine situații în care cei doi parteneri pot fi de același sex, dar nu și de același gen sau (mai rar, ce-i drept, sau în orice caz, mult mai puțin sondat la noi) parteneri de același gen, dar nu și de același sex.

Mihai, îți mulțumim pentru sugestie, iar ție, Tudor, îți mulțumim pentru clarificare!

De ce e greșit să ne începem enunțurile cu ”Deci”?

Știu câțiva indivizi care au alergie la chestia asta și-i corectează la sânge pe toți cei care păcătuiesc. Eu nici nu păcătuiesc cu asta și nici mania corecturilor n-o am, așa că tind să glumesc atunci când vine vorba despre ”deci”-uri și să spun că, teoretic, orice idee pe care o exprimăm e produsul unui proces cognitiv. Adică orice-am ciripi e produsul unei decantări și ”deci”-ul ăla nu-i chiar o tragedie.

Dar riguros vorbind, sigur, nu-i tocmai corect, pentru că rostul conjuncției din poveste e introducerea unei concluzii și, logic, de ce ai începe cu o concluzie? Cu toții așteptăm întâi argumentele…

Prima zi de școală

prima zi de scoala

Cu fix 20 de ani în urmă eram pentru prima dată într-o sală de clasă. Îmi amintesc cât de ciudate și minunate mi se păreau băncile, tablele din fața clasei și manualele pe care le-am găsit, fiecare, pe pupitru, sub câte o garoafă roșie. Îmi amintesc de figura blândă a învățătoarei. Îmi amintesc de poza de grup de la sfârșitul zilei și, desigur, de entuziasmul meu de atunci (mă rog, entuziasm generat nu de cele mai realiste motive, așa cum v-am povestit anul trecut, dar poate că e bine să rețineți de aici că cei mici gândesc altfel și pot fi motivați creativ). Nu-mi amintesc de niciun firicel de frică din ziua cu pricina, dar în anii care au urmat, odată ce înțelesesem mai bine că școala nu înseamnă chiar ce-mi închipuisem eu (respectiv caiete, adică foi multe pe care puteam desena), fiecare an școlar începea cu un amalgam de entuziasm și teamă…

Ciudat, astăzi simt iar un fel de entuziasm al unui nou început, deși nu intru în nicio etapă nouă, și-l pun pe seama unei tranzitivități a nostalgiei… Dar vouă, celor care chiar începeți astăzi un nou drum, vă doresc să-l începeți bine și să-l continuați și mai bine! Știu că acum nu pare așa, dar e aproape o certitudine că cei mai puțin complicați ani din viață sunt cei petrecuți pe băncile școlii. Bucurați-vă de etapa în care sunteți și învățați cât de mult puteți, pentru că asta pur și simplu n-are cum să vă strice! :)

Pudding, Budincă și Șarlotă

Dacă tot vine weekendul, vă lăsăm cu o frământare dulce – așa-i că ”pudding”-ul s-ar traduce mai bine prin șarlotă decât prin budincă? Acceptăm orice părere, dar dacă am da și peste-un cofetar, ar fi minunat! :)

Carismă sau Charismă

Mie nu mi se pare că ar fi o formă foarte românească, dar DOOM a îmbrățișat varianta charismă, așa că, oficial, așa e corect și nu carismă. Evident, același lucru e valabil și pentru perechea charismatic/carismatic.

PS: N-am știut până acum că există și un sens cu puternic iz religios pentru charismă: ”ansamblu de date spirituale deosebite, coborâte prin Duhul Sfânt asupra comunităților sau indivizilor”. De fapt, dacă mă gândesc mai bine la asta, mi-e chiar dificil să asociez charismaticul cu ideea de comunitate. Chiar mi se pare un atribut destul de rar :)

Ce e bine să știi?

Am distribuit mai devreme pe pagina noastră de Facebook știrea asta. Și e drept că merită o discuție sănătoasă și știrea în sine, dar deocamdată mă macină unul dintre comentariile de acolo. În esență, cineva ne spune că nu toată lumea trebuie să știe de toate (”unui student la Politehnică nu cred ca îi trebuie comentarii și citate de autori sau să știe toată flora și fauna”). Poate că asta nu m-ar fi instigat la procesare atât de mult dacă n-aș fi descoperit recent (cu ocazia lepșelor cu lecturi) că sunt omuleți care cred, de exemplu, că beletristica e o pierdere completă de timp și că nu faci altceva decât să-ți umpli mintea cu prostii inutile în loc să citești o carte de specialitate, pe nișa ta, și să devii mai bun la ceea ce faci.

Inevitabil, mi-am amintit de ceva ce cred că v-am mai povestit, dar am să mai scriu o dată despre asta, pentru că și acum mi se pare o abordare foarte sănătoasă. Înainte de a începe clasa a IX-a, noi, bobocii, alături de părinți, am fost invitați în sala de lectură a liceului și cel care urma să-mi fie profesor de fizică ne-a spus că perspectiva lor e cam așa: în primii doi ani de liceu e important să înveți de toate, în principiu ca să-ți dai seama ce-ți place și la ce te-ai putea pricepe, iar în următorii doi ani ești liber să te specializezi, deci să pui mai mult accent pe materiile care ți-ar trebui mai departe la admitere etc. și s-o lași mai moale cu ce nu intră în prioritățile tale. Bine, între noi fie vorba, au fost destui profesori care n-au prea înțeles asta (sau, nu știu, poate ei n-au aderat la politica asta) și, în plus, în 2006, când am terminat eu liceul, se renunțase deja (din păcate) la examenul de admitere la multe facultăți și cam deveniseră importante mediile mari pe toată linia. În plus, eu am făcut mate-info și acolo chiar se fac de toate, dar am fost mereu recunoscătoare pentru asta, căci a fost o oportunitate grozavă de asimilare complexă și de dezvoltare sănătoasă a culturii generale.

Totuși, e drept, pe măsură ce înaintezi în viață, e musai să te specializezi și e nevoie de multă muncă până să devii cu adevărat priceput pe o anumită nișă. Însă mi se pare complet nefericit să nu mai vezi nimic altceva pe lângă domeniul tău. Poate că am eu noroc să mă învârt, profesional, într-un domeniu care mă obligă să fac cercetare frecvent pe subiecte foarte diferite și, pe lângă asta, să am și un nucleu stabil pe care să-l tot îmbogățesc. Apoi, se vede și din lista mea cu lecturi marcante că cele mai recente se leagă de interesele mele profesionale. Dar mă încăpățânez constant să-mi mai fac timp și pentru beletristică. De ce? Pentru că e o formă de relaxare, poate chiar de evadare din când în când. Și nu, beletristica nu e inutilă. Simplul fapt că afli un cuvânt nou dintr-un roman sau că te face curios să cauți mai multe informații despre un oraș ori o personalitate istorică etc. e sigur un câștig (asta fără să pun la socoteală că e o oportunitate minunată pentru defulare).

Cred cu tărie că lecturile multidisciplinare sunt esențiale pe tot parcursul vieții, pentru că informațiile variate se potențează reciproc și se leagă frumos într-un fundament care devine mereu bază sănătoasă pentru mai mult. Am mai scris și că sunt convinsă că sistemul actual de învățământ e depășit, pentru că pune prea mult accent pe asimilare într-o lume în care informația e extraordinar de ușor accesibilă. Dar nici n-ai cum să crești fără să asimilezi nimic. De pildă, gândiți-vă că exact în acest moment vă despart, probabil, câteva minute (poate doar secunde?) și câteva click-uri de un tratat de nanotehnologie. Dar ați înțelege ceva de acolo?

PS: Titlul a fost ales intenționat în termeni de ”ce e bine să știi” în detrimentul lui ”ce trebuie să știi”. Nu cred în trebuie absolut și știu bine că toți avem nevoi, preferințe, tendințe și scopuri foarte, foarte diferite. Iar ca să revin și la ideea inițială, sigur, poate că politehnistului nu-i trebuie să știe ”flora sau fauna”, dar s-ar putea să nu-i strice dacă citește câte ceva și despre ele.

Scrabble

Eu am avut întotdeauna scrabble în casă. De fapt, maică-mea a cumpărat jocul cu pricina de când era însărcinată și visa pe-atunci să ne jucăm împreună. Nu prea-mi amintesc să se fi întâmplat asta, pentru că mi-a ieșit în cale săculețul cu piesele cu mult înainte de a fi capabilă să joc (autentic) așa ceva și… Pe scurt, hai să zicem că, până să mă dezvolt cognitiv suficient de mult încât să am un vocabular rezonabil de bogat, spărsesem/pierdusem prea multe dintre litere ca să mai poată fi numit joc funcțional…

Abia prin gimnaziu am descoperit frumusețea jocului, grație profesorului meu de matematică. În timpul lui liber (și sunt convinsă că fără niciun fel de remunerație) organiza un ”cerc de jocuri”, iar doritorii se adunau Sâmbăta, la școală, și încingeau fel de fel de table (mai ales de șah și de scrabble). Apoi, prin liceu, am descoperit varianta asta online și încă mă mai joc ocazional pe platforma lor, dar ce-am descoperit eu cu adevărat interesant la ei au fost listele de cuvinte (nu sunt chiar congruente cu DOOM2 și nici nu mi-am pus problema de la ce vin abrevierile lor, dar dicționarul după care se joacă de obicei e LOC). Și lista care mă fascina în mod special era cea a cuvintelor formate din 2 litere. Pe unele le știam de la rebus, căci microbul ăsta chiar e activ la mine-n familie, dar cred că mai degrabă mai recent m-am întrebat și ce înseamnă (adică, de exemplu, știu probabil din clasele primare că im e un cuvânt valid, dar am impresia că abia de câțiva ani știu că înseamnă noroi, murdărie). Iar pe altele le-am descoperit mai recent – de pildă, xu (despre care v-am mai și spus aici) sau ut (”vechea denumire a notei do”).

Însă motivul pentru care vă scriu astăzi despre scrabble izvorăște din știrea asta. Cei care se ocupă de joc tocmai au adăugat 5000 de cuvinte în listele oficiale, iar printre ele apar și: selfie, bling, dubstep, hashtag, bromance, vlog etc. Și iar mă-ntreb dacă e bine sau rău că limba română are inerție mult mai mare decât limba engleză. De regulă, flexibilitatea și capacitatea de adaptare sunt calități foarte utile, dar când vine vorba de limbă nu pot să nu văd și că mai pierdem câte un pic din ce-i al nostru…

Tabloid

Îi știți pe cei de la Sector 7? Da, sunt cei care i-au învățat și pe ăia mai puțin citiți că ”mă-ta are cratimă”:

Dar nu despre asta vrem să vorbim, ci despre o capodoperă mai recentă:

Am râs copios la fiecare vizionare și, bonus, acum nu mi se mai urcă pulsul până la cer când văd titlurile alea retardate, ci pur și simplu îmi amintesc de maimuțica de mai sus și zâmbesc împăcată :)

PS: Știați că tabloid se referea cândva la un ”format de dimensiuni reduse față de cel obișnuit”? Între timp, am senzația că ”formatul obișnuit” aproape a dispărut…