Exact matches only
Search in title
Search in content
Search in comments
Search in excerpt
Search in posts
Search in pages
Search in groups
Search in users
Search in forums
Filter by Custom Post Type
Filter by Categories

Comis, Committed

La sfârșitul săptămânii trecute m-am întâlnit cu niște foști colegi de liceu. Sunt tineri, deștepți, știu sigur despre ei că știu să scrie corect, dar mi-au mărturisit timid că au preluat, involuntar, niște cuvinte din engleză cu care se întâlnesc în mediul lor corporatist foarte des. Ba, mai mult, pe unele le-au preluat „românizate”.

Bine, n-aș prea vrea să intru foarte adânc în discuția aceea despre justificarea (sau nu) a romglezei, pentru că pe de o parte înțeleg că sfera profesională te modelează în multe privințe, inclusiv în ceea ce privește limbajul. Dar în același timp nu pot să nu mă gândesc că și eu lucrez în mod curent cu limba engleză și încă nu m-am pierdut în ea (deși cred că e corect să punctez că eu nu lucrez într-o companie multinațională, așa că n-am o influență directă din partea unei culturi organizaționale care să mă forțeze să mă „adaptez” la un anumit fel de a vorbi). Chiar am sentimente amestecate despre asta, îmi explic de ce se întâmplă, dar parcă-mi vine să spun că, dacă faci un scop din asta (sau măcar faci un efort voluntar), poți evita să preiei barbarisme; doar că e mai ușor să nu faci un efort :)

Însă vreau neapărat să consemnez aici exemplul care m-a amuzat cel mai tare din discuția de săptămâna trecută: „am comis la proiectul X”. E clar că-n limba română sună într-un mare fel, pentru că verbul a comite înseamnă „a face, a înfăptui, a săvârși”. Dar în limba engleză omuleții „are committed to projects”, adică se implică în proiecte, își iau angajamentul de a le duce la bun sfârșit. Așa că, la final, în romgleza corporatistă lucrătorii harnici „comit la proiecte” (și mi se pare cu atât mai amuzant cu cât în argou expresia „a o comite” nu e deloc de bine și n-ai vrea să „comiți” un proiect pe plantația multinațională).

Client

Roți sau Roate

S-a întâmplat ca săptămâna asta să mă gândesc mai mult la expresia „a se întoarce cu roțile în sus” și mi-am amintit așa, ca prin vis, că parcă am auzit pe cineva spunând cândva aceeași expresie în forma „s-a întors cu roatele în sus”. Așa că m-am îndreptat spre DEX, gândindu-mă că, poate, forma de plural roate ar fi o formă veche sau regională.

Parțial am avut dreptate. Da, forma de plural roate există și e, într-adevăr, una învechită, dar nu prea are legătură cu treaba aia circulară la care ne gândim prima dată când spunem roată. În schimb, am descoperit că roată se referă și la o „unitate militară cu un efectiv aproximativ egal cu cel al unei companii”.

Sigur, în rest rămâne cum știați – roți este forma corectă de plural pentru orice seamănă cu:

file7381281130673

Sorbet sau Șerbet

Sinceră să fiu, nu prea cred că m-am mai întâlnit în trecut cu „sorbet”, dar s-a întâmplat să tot dau peste el toată săptămâna trecută. Și pentru că mintea omului e construită în așa fel încât să încadreze involuntar tot ce e nou într-un șablon cunoscut, am tot presupus că ar fi o formă alternativă pentru șerbet. Dar am presupus greșit?

Sorbet, sorbeturi = băutură răcoritoare preparată din suc de fructe, zahăr și lichior sau apă.

Șerbet, șerbeturi = preparat alimentar făcut din sirop de zahăr bine legat și frecat, colorat și aromat cu diferite esențe sau sucuri de fructe.

DSCN0524

A odrăsli

Aproape de fiecare dată când ajung prin Moldova mă mai înnoiesc cu câte un cuvânt nou. Pe ăsta l-am „pescuit” ieri și abia așteptam să-l popularizez. Și văd că s-a potrivit la fix cu vechea noastră categorie a regionalismelor de vineri…

DSCN7932

Așadar, vă prezint un verb pe care DEX îl marchează ca fiind o formă populară și învechită – a odrăsli. Am cam intuit ce înseamnă, pentru că odraslă mi-e familiar, dar nu știam de existența verbului:

A odrăsli = a se naște, a se ivi, a crește, a se dezvolta; a da mlădițe, a lăstări; a înmuguri, a înverzi.

Odraslă = Copil, descendent, urmaș, progenitură; pui, prăsilă; (sens popular și învechit) ramură tânără, lăstar, mlădiță, vlăstar.

Badoacă

Nu mai știu exact din ce lectură am pescuit cuvântul ăsta, dar cert e că mi l-am notat de ceva timp și încă nu mi-e foarte clar ce înseamnă. DEX nu mă ajută, așa că pare a fi un regionalism „exotic”, însă tare mi-ar plăcea să-mi clarific sensul acestui „badoacă”. Mă poate ajuta cineva? :)

Prohab sau Prohap

[via Idei]

D., îți mulțumim pentru sugestie, dar trebuie să recunoaștem că noi n-am mai întâlnit nicăieri forma prohap. Însă, dacă ne-ai întrebat, e clar că există pe undeva un sâmbure de incertitudine, așa că hai să rămână scris și aici – singura formă corectă este prohab.

file0001278985490

Astronaut sau Cosmonaut

Am auzit de distincția asta într-un film și mi-a rămas în cap, mai ales pentru că nici nu venea la pachet cu o explicație. Personajul respectiv pur și simplu menționa că îi căutase pe toți astronauții și pe toți cosmonauții care făcuseră nu știu ce. Și mi-am spus că n-ar fi logic să se exprime așa dacă cei doi termeni ar fi sinonime perfecte.

file000926174817

Ei bine, în limba română chiar nu pare să fie nicio diferență între cele două concepte. Totuși, am insistat să sap după nuanțele mai fine și așa am aflat că cele două cuvinte au apărut odată cu nebunia aia de competiție pentru cucerirea spațiului cosmic dintre americani și ruși. La urma urmei e de înțeles – o asemenea concurență avea nevoie inclusiv de terminologie diferită, nu? :)

S-ar părea că americanii foloseau termenul de astronaut (posibil descendent al aeronautului), iar rușii pe cel de cosmonaut (deși ambele au origini grecești). În plus, pentru a dobândi calitatea de cosmonaut s-ar părea că e suficient pur și simplu să ieși în spațiul cosmic, însă astronauții ar trebui să se priceapă și la manevrat (și reparat) navete spațiale și ar trebui să aibă o bună înțelegere a ceea ce înseamnă viață în spațiul cosmic și relația omului cu ea. Asta înseamnă că s-ar putea să existe și o diferență de pregătire între cei doi: astronauții înțeleg că trebuie să fie licențiați, absolvenți ai școlii de pilotaj militar și să aibă la activ mai mult de 1.500 de ore de zbor. În schimb, cosmonauților li se cere un minim de 900 de ore, trebuie să fie ofițeri și, desigur, absolvenți ai școlii aeronautice sovietice. Și ar mai exista o diferență între limitările de vârstă (astronauții trebuie să aibă cel mult 40 de ani, iar cosmonauții cel mult 30) și de înălțime.

Informațiile le-am găsit aici, așadar, dacă există completări, vă rog, nu vă sfiiți. Singura mea completare este că, probabil, diferența dintre cele două concepte s-a cam estompat în timp pentru orice cultură. Adică am depășit cu aproximativ jumătate de secol vremurile acelea și să n-o mai țină fiecare pe-a lui… Sau nu? În fine, măcar în ceea ce privește folosirea lor în limba română, cred că nu există niciun motiv bun pentru a le folosi ca sinonime.

Maratoane sau Maratonuri

[via Idei]

IMG_0550 (1)

Maratonul a fost un subiect fierbinte în ultima vreme și e ușor de înțeles de ce în condițiile în care s-au tot organizat astfel de evenimente (ultimul, care a venit la pachet și cu restricții de circulație în București, nu a fost mai departe de acest weekend). Și, desigur, despre un asemenea subiect se discută și se scrie mult, iar dacă veți urmări tema veți descoperi două forme de plural pentru maraton. Sincer, pentru mine e o mare surpriză acest maratonuri și cred că m-aș fi contrazis cu oricine mult și bine pentru „onoarea” lui maratoane, însă DEX și DOOM confirmă că ambele forme de plural sunt corecte.

Cristian, îți mulțumim pentru sugestie!

Omul și Profesorul

Ați văzut și voi știrea asta? Vi se pare suficientă o penalizare de 15% din salariu pentru ce a făcut învățătoarea cu pricina? De fapt, cred că s-ar putea să nu vă mai amintiți exact despre ce era vorba, așa că vă ajutăm:

Sincer, mie mi se pare absolut înfiorător și n-am niciun dubiu că madam asta a sădit oarece traume în bieții copii. Totuși, vorbim despre copii din clasele primare, deci omuleți vulnerabili și în plină dezvoltare. Eu chiar cred că ‘mneaei ar cam trebui să-și piardă dreptul de a mai sta vreodată la catedră. Oricât de pregătită ar fi, dacă le vorbește așa elevilor, n-are ce căuta în breasla dascălilor…

Din păcate, exemplarele astea care nu fac deloc cinste tagmei pătează întreaga categorie profesională și uite așa se adâncește în cultura populară ura mocnită față de niște oameni care, în general, merită respect. E păcat că mulți dintre noi cădem atât de ușor în păcatul generalizării și am început să le punem etichete dure și nedrepte unora care nu merită asta. La urma urmei, fiecare breaslă are vârfuri și codițe. Iar asta dacă e să ne raportăm strict la aspectele profesionale. Dacă luăm în calcul și latura personală, e clar, în orice domeniu vom găsi oameni de tot felul: și buni, și răi, și egoiști, și meschini, dar și sinceri, și calzi, și dornici să ajute etc.. De ce ne-am aștepta ca profesorii să fie toți sfinți?

Însă la fel de adevărat e că, mai ales în funcțiile de mare răspundere (și aș include aici și modelarea minților fragede), ar trebui eliminați cei incapabili să-și facă bine treaba, chit că altfel ar fi oameni de treabă sau că au cine știe ce alte calități (dar cu relavanță secundară pentru profesia lor).

Ei bine, când vorbim despre profesori, învățători sau educatori, unele atribute-cheie pe care ar trebui să le bifeze cred că sunt: răbdarea, auto-controlul și calmul. Toți avem probleme în afara serviciului și le mai cărăm și la locul de muncă, dar să-ți verși frustrările pe niște copii influențabili mi se pare nepermis…

Și să nu credeți că poveștile astea-s de ieri, de azi și că au de-a face cu mitul „noii generații”. De exemplu, prima mea experiență cu profesorul de desen din clasa a șasea a fost terifiantă și nu pot decât să mă bucur că nu mi-a predat artele plastice decât doi ani. Avea reputația de a fi cam sărit de pe fix, dar nu m-am așteptat ca la prima oră să-l văd cum îmi ia de gât o colegă și o și ridică niște centimetri cu mișcarea asta. Știți cu ce păcătuise fata? Tocmai îi spusese un coleg o glumă și ea încă râdea când a intrat profesorul în clasă. Presupun că și-a închipuit că râde de el, dar, dacă mă gândesc bine, cred că așa ceva e infracțiune în toată regula. Prin comparație, aproape că e minor faptul că toți stăteam ca statuile în ora lui, că trebuia să ne prezentăm „operele” într-o manieră foarte fixistă (într-un punct fix, la colțul catedrei și să ținem planșele fix cu un deget, la mijloc), că ne mai spunea și de „dulce”, că n-aveam voie să vorbim sau să ne foim în bancă ori că țipa de fiecare dată când mai scăpa vreunul câte ceva de rămâneam toți împietriți. Ulterior am aflat că omul era foarte, foarte inteligent și avea nu știu câte brevete de inventator, dar chiar n-avea ce căuta la catedră. Circulau o mulțime de alte povești similare despre el și, hai, pentru mine a fost și-a trecut, dar colega mea luată de gât garantez că a fost marcată ceva mai profund de experiența asta.

Și la liceu, unde poate ați spune că ăștia mari sunt mai puțin sensibili, încă se mai poate să rămâi cu urme. Pe mine m-a ferit Universul să-l am profesor pe individul ăsta (individ care, apropo, a fost și inspector general și director adjunct), dar am o prietenă care a întrerupt orice relație cu materia numită fizică imediat ce l-a întâlnit. E un munte de om, impunător și ironic, care se urcă pe catedră, merge pe băncile elevilor, aruncă uneori cu diverse obiecte spre cei care greșesc etc. Nici despre ‘mnealui n-am dubii că n-ar fi foarte inteligent și sunt sigură că are calitățile lui, dar asemenea scene n-ar trebui să se desfășoare într-o sală de clasă.

Iar ca să termin, totuși, într-o notă optimistă, aș vrea să vă amintesc de profesorii care m-au marcat în bine și să vă dau și un exemplu de profesor de-o seamă cu mine, din atât-de-hulita-generație-nouă care-și face treaba exemplar. Am o prietenă care predă muzica, deci o materie pe care n-o privesc prea mulți cu cine știe ce seriozitate. Ba chiar are adesea eticheta de „materie de umplutură”, pusă acolo ca să mai ridice media, pentru că mai toți se așteaptă să aibă media 10. Ei bine, ea chiar se chinuie să-i facă pe copii să iubească materia asta și să contribuie la cultura lor generală. E de-o seamă cu mine și-n principiu e o mână de femeie, dar în primii ani de profesorat a tot făcut naveta (mai mult sau mai puțin decontat) în sate uitate de lume, care nici măcar n-au gară, cu trezit la 05:00, cu mers prin troiene, cu elevi nu neapărat dotați și/sau interesați etc. Toate acestea pentru un salariu ridicol, desigur… Recunosc că n-am înțeles pe deplin de ce a făcut asta, dar am un respect enorm pentru devotamentul cu care își face treaba și nu pot decât să mă bucur că în final a prins și ea catedre în oraș (deși tot trebuie să se împartă în trei școli și, zău, e tare tâmpit și nedrept sistemul de titularizare din învățământ).